Corifei, pigmei, dorei

Radu Cosașu este de azi amintire. A plecat ca un fum, pe acorduri de Mozart, cu aceeași delicatețe supremă cu care creionul său aluneca pe hârtie pentru a scrie despre Progresul, Hagi sau Benzema. Și a lăsat în urmă o lume sub asediul vulgarității. O lume în care oricine poate înjura pe oricine. 

„Pe vremuri era mai bine” este marota celor de măcar 30+. Cum vezi tinerețea luând distanță în oglinda retrovizoare, cum începi să o idealizezi, să-ți amintești doar lucrurile bune care, evident, plutesc prin stratosferă dacă le compari cu ziua de azi, mizerabilă și decadentă. Ce face Mario Vargas Llosa magistral în „Vânturile” facem și noi, cu cuvinte mai sărace, la o bere cu prietenii sau la o discuție cu vecinul. Iar cei mai mulți o fac pe net, în comentarii. 

„Sunteți niște pigmei pe lângă ziariștii de dinainte”. Nu că unii din public ar avea musai nevoie de un reper înalt ca să te-njure de mamă, dar dă bine să te strivească și prin comparație. Da, ăsta-i adevărul, presa anilor ‘70-80 a fost de aur. Dar ce mai e ca pe vremuri? 

Totuși, suntem datori cu întregul context. Fănuș Neagu, Ioan Chirilă, Ioan Cupen, de-acum Radu Cosașu, marii jurnaliști pe care publicul de azi îi folosește drept repere când spală pe jos cu „epigonii” din redacțiile actuale, s-au copt la umbra unor vremuri domoale. 

„Timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare, iar viața se scurgea fără conflicte mari”, cum ar fi zis Marin Preda la flash-interviul despre starea presei în anii de glorie ai corifeilor. Cronica meciului de duminică seară apărea în ziarul de marți, un interviu făcut azi putea fi publicat peste două săptămâni, dintr-o deplasare transmiteai răspoimâine. Nicio grabă, niciun stres. 

Nu se înnopta la redacție sau prin studiouri TV, nu existau burn-out și dead-line-uri de milisecunde, nu erau ținte de profit și de trafic. Textele se distilau altfel, iar presiunea publicului nu exista, discursul urii nu prindea scena în prime-time. Pe-atunci, înjurătura umbla pe străzi doar noaptea sau învelită în burete, nu sărea cu crampoanele pe tine după orice colț. 

Uriașii Chirilă, Fănuș sau Țopescu, pe care toți i-am admirat, ar fi fost imposibil de construit în anii noștri. Pentru că publicul i-ar fi jucat în picioare la fiecare paragraf, la adăpostul libertății de exprimare și al accesului la tehnologie în timp real. Imaginați-vă că oricare dintre ei ar fi publicat în zilele noastre. Vi se par plauzibile comentarii de genul celor de mai jos?

• Țopescule, lasă-ne, bă, nu mai face pe disidentul, că toată lumea știe că ești un atârnache. Habar n-ai de sport, ești un *** cu voce pițigăiată
• Fănuș Neagu? O mizerie, un scriitor alcoolic de la care nu înțelegi nimic, înșiră de-a-n *** cuvinte prețioase ca să se dea mare la prostime
• Ioan Chirilă e sluga slinoasă a lui Lucescu. Bă, îi mai pupi mult în *** pe dinamoviști? Nu te mai saturi de șpăgi, hodorogule? Marș la pensie!

Dacă vi se par improbabile, iată mai jos câteva comentarii reale, postate la unele dintre ultimele articole ale seniorului Radu Cosașu:

• viola_sempre: „Cosașu e un bătrân senil care scrie în nota gespepistilor - pro zc zcsb”
• danglumetu - „Belophegor, tataie, te-ai ramolit rău!”
• Iliecernea: „La vârsta dumitale trebuie să fim îngăduitori, chiar daca scrii articole fanstamagorice”
• vlad_tepes: „Meștere Belzebut, matale te-ai trezit abia acum, ești cu mintea tot în perioada articolelor heirupiste de la barajul de la Bicaz. Noapte bună, tataie!”

Mulți îl regretă acum pe Radu Cosașu. Dar foarte puțini îl citeau. Textele sale din Gazetă erau, din păcate, la coada clasamentelor, o nouă probă a ipocriziei celor care cer calitate, dar o consumă deloc sau cu lămâie. 

Publicul din 2023 își găsește greu spre deloc răbdarea, toleranța, respectul. Sunt oameni care îi spun lui Ovidiu Ioanițoaia, după 50 de ani de presă sportivă, că nu se pricepe, că știu ei mai bine. 

Lui Radu Cosașu i-a plăcut să se definească drept „un extremist de centru”. Dar echilibrul pe care l-a cultivat în jumătate de secol e aproape dispărut în lumea noastră. Moderația, critica argumentată și dialogul civilizat câștigă foarte rar lupta cu violența de limbaj, de cele mai multe ori ascunsă sub un nickname. 

Imaginează-ți că ești șofer de taxi. Pasagerul urlă la tine de pe bancheta din spate: „Băi, handicapatule, bagă a doua! Aici trebuie să o iei la dreapta, f*** de *** ce ești! Oprește să cobor, p*** pe tine de m***”. Cât reziști? 

Ești medic chirurg. Galeria formată din rudele celui operat zbiară din ușa salonului: „Vezi că nu așa trebuie tăiat, cretinule! Omori oamenii, bă, șpăgarule. Nu ești bun de nimic, ești un ***”. Cât reziști? 

Ești bucătar la restaurant. Clienții stau în ușa bucătăriei și dau cu ouă în tine: „Sărăcio, așa se amestecă în oalele alea? Pune, bă, și sare. Nu așa, mă, invers, f*** de *** ce ești!”. Cât reziști?

În redacțiile de sport, ziariștii rezistă. Deși nimic nu mai e ca pe vremuri.