EXCLUSIV Ștefan Iovan, „Tancul” de la Sevilla, interviu special: de la Steaua la Van Basten și bețiile antologice

La aceste întrebări și la multe altele, „Căpitanul de la Sevilla”, Ștefan Iovan, răspunde direct, fără ocolișuri, așa cum era și jocul roș-albaștrilor pe vremuri.

Ștefan Iovan: „Mă atingeau oamenii pe stradă și plângeau de mă simțeam Elvis Presley”

Căpitanul de la Sevilla, Ștefan Iovan, rememorează episoade speciale din viața și cariera sa de fotbalist: ce poreclă avea acasă, la Moțăței, cum era să-l fure Dinamo din Gara de Nord în drum spre Steaua, secretele lui Ienei pentru a ține în frâu „o trupă de draci” și momentele memorabile trăite în timpul și după victoria Stelei din finala CCE. 

Domnule Iovan, cum vă simțiți la 60 de ani?
Mă bucur că sunt destul de sănătos, și familia la fel. Doar piciorul mă supără de la vechea mai pareză, care m-a făcut să ratez Mondialul din 1990. Problemele s-au mutat de pe dreptul pe stângul. Medicii de la Napoli mi-au spus atunci că așa se va întâmpla la bătrânețe. Când m-am decis să fac operație, să îmi pună proteză de șold, a venit pandemia. Am însă poftă de muncă și vreau să las ceva în urmă la centrul de juniori de la Steaua, să scoatem niște copii despre care să vorbească lumea. Aș vrea să construim ceva după modelul Academiei lui Hagi, unde am și lucrat. Nu putem la nivelul lui, dar Steaua trebuie să redevină un punct de atracție pentru cei mici.

Ați început cu fotbalul, acasă, la Moțăței, sau ați încercat și alte sporturi?
Am fost și portar de handbal, am făcut și tenis de masă. De fotbal m-am apucat pe la 13 ani și am debutat ca fundaș stânga, deși eram certat rău cu stângul. Prin curtea școlii mi se spunea „Tancul”, pentru că aveam de atunci forță. Din Moțăței am vrut să plec la Electroputere, să mă fac lăcătuș-mecanic. Erau vreo patru pe loc la examen și am ezitat să mă duc, fiindcă la cum îmi plăcea mie cartea nu prea cred că intram. Și asta era mare rușine în sat!

Steaua-Dinamo, duel Iovan-Orac

„Dinamo mă deturnase”

A urmat Reșița, până la urmă, nu?
A apărut o oportunitate să intru la Reșița fără examen, la același profil. Acolo m-a remarcat Adi Cuzmanovici la niște miuțe la școală și m-a luat la Gloria. Am dat vreo vreo 10-11 goluri în Divizia C. Eram un fel de Dudu Georgescu. Am promovat repede la CSM Reșița, unde, ca junior, am și debutat în Liga 1 la 17 ani. Ioan Reinhardt m-a adus.

Steaua cum v-a ochit?
Am început cu o peripeție pe la Timișoara, pentru care am și jucat în câteva partide împreună cu Liță Dumitru, care abia venise după celebra finală de Cupa României din 1980, Poli - Steaua 2-1. Gândul îmi era la facultate. Totuși, Steaua a intrat pe fir și era greu să refuzi, mai ales că cedau vreo patru jucători la schimb, între care Aelenei. În plus, Valentin Ceaușescu începuse să se intereseze de echipă. Eram și căpitan la naționala de juniori. Am bătut Anglia cu 3-0, dar și pe Steaua într-un amical în care l-am marcat perfect pe Iordănescu și am și dat două goluri. Mai greu a fost când am venit cu trenul.

Ce s-a întâmplat?
Am coborât în Gara de Nord și, sper să nu greșesc, m-a întâmpinat fostul arbitru George Ionescu. Și m-a dus la Dinamo, la președintele Vasile Anghel! Mi-a zis de niște prostioare pe care le făcusem pe la Reșița cu niște gagici, că pe vremea aia berea era încă amară pentru mine. Nu știu de pe unde le aflaseră. I-am zis "da, da" și am plecat la Steaua, la nea Ion Alecsandrescu.

„M-am împotrivit când Ienei mă trecuse fundaș dreapta”

La Steaua ați nimerit peste un vestiar greu!
Iordache, Anghelinei, Sameș, Agiu, Florin Marin, Stoica, Iordănescu, Marcel Răducanu, Viorel Năstase! L-am auzit pe Tudorel spunând că echipa aceasta de prin perioada '78-'82 a fost mai talentată decât trupa cu care am cucerit Cupa Campionilor. Asta da, poate mai talentată! Nu și mai bună, fiindcă rezultatele ne spun altceva.

A fost greu să vă impuneți în acel grup?
Nimeni nu te lăsa să-i iei locul. Mi-a plăcut însă să mă antrenez serios, chiar dacă vârstnicii strigau s-o las mai ușor. Nu-i băgam în seamă. Mă pregăteam la capacitate maximă și orice antrenor remarcă asta. Mi-am văzut de treabă, am intrat în mijlocul apărării când cu Sameș, când cu Florin Marin, până mi-am câștigat postul de libero.

Fundaș dreapta cine v-a tras?
Imi Ienei. M-am împotrivit la început. Mă gândeam că de pe banda dreaptă până pe bancă mai e un pas. Totuși, Ienei m-a încurajat. Avea un tact extraordinar să ne țină în frâu, fără să ne dăm seama. Nici dur, nici moale. Nici libertate, nici strânsoare. Foarte echilibrat! Mai ales că era greu să lucrezi cu noi, având caractere atât de diferite. Eram numai draci prin lot!

7 goluri a marcat Ștefan Iovan în Liga 1 pentru Steaua în sezonul 1985-1986, cel mai prolific al carierei, încununat cu trofeul CCE la Sevilla

„Știam cum circulă mingea cu câteva faze înainte, ca la șah”

Sunteți de acord cu teoria că meritul pentru echipa de aur a Stelei îi revine cu precădere lui Halagian, nu lui Ienei, fiindcă "Armeanul" a adus mulți dintre viitori campioni ai Europei?
Și Hala a avut o mare contribuție. Când era la Scornicești, se îngrijea deja de ocuparea posturilor deficitare la Steaua, adică știa că va veni în Ghencea. Își dorea mult un cuplu de fundași centrali Iovan - Bumbescu, să ne completăm. Una peste alta, echipa a fost construită cu migală și fiecare și-a pus amprenta: și Alecsandrescu, și Ienei, și Halagian, și ministrul Olteanu. Calitățile jucătorilor difereau enorm, dar ne simțeam ca un tot! Câteva exemple: Bumbescu - detentă, agresivitate, eu - forță, viteză, Belo - plasament, eleganță, Bărbulescu - răutate, Stoica - arțăgos, te înțepa la glezne și la tendoane, Boloni - inteligență, Majearu - tehnică, Pițurcă - șmecher, Lăcă - fiară.

"Libero m-a făcut Robert Cosmoc, la Reșița. Mi-a zis că am calități pentru postul ăsta, anticipație, forță, viteză. Și a avut dreptate. Performanțe am făcut, într-adevăr, ca fundaș dreapta, dar lumea poate a uitat că eu am jucat 16-17 ani ca fundaș central sau libero" Ștefan Iovan

Într-adevăr, un puzzle foarte colorat!
Da, și cu toate astea, eu, ca fundaș dreapta, știam că, atunci când mingea e la Majearu, o întoarce la Boloni, vine o diagonală la Lăcă, urc imediat pe bandă la continuare. Și așa mai departe. Vedeam meciul ca la șah, cu câteva mutări înainte. Ajungeam repede la poartă, deși, în afara lui Majearu, nu dribla nimeni. Compensam prin viteza de joc și prin precizia paselor.

„Am fost la un pas să ne facem de râs cu Kuusysi”

Spectacol astfel în semifinala cu Anderlecht din '86, acel faimos 3-0 în Ghencea, apoi în finala cu Barcelona a urmat un joc al nervilor, cu trofeul pe masă.
Da, pentru că o asemenea șansă era unică pentru România. Nu era momentul spectacolului, precum cu Anderlecht, 3-0, sau, mai târziu, 5-1 cu Sparta Praga, în 1988. A fost doar o încleștare în care fiecare a așteptat greșeala celuilalt. Și spaniolii păstrau cinci-șase jucători în propria jumătate chiar pe atacurile lor poziționale. Important e că nu ne-am temut deloc de acea finală. Amintiți-vă însă și de marea cumpănă trăită la dubla cu Kuusysi Lahti. Am făcut 0-0 la București, am avut vreo șapte-opt ocazii imense, iar la retur a scos miraculos Duckadam la o fază a finlandezilor, după care am marcat noi pe contraatac, 1-0 și calificare. Dacă nu bloca Helmuth acel șut, ne făceam de râs cu Lahti și nu mai vorbeam azi de Cupa Campionilor.

Cum ați trăit momentele de la penalty-uri?
Cu inima cât un purice! Nu vă închipuiți însă ce mult au contat micile pariuri care se făceau după antrenamente, când se mai exersau loviturile de la 11 metri. Duckadam stătea mult să-i mai tragă băieții la poartă și așa s-a călit inclusiv la aceste faze, care l-au făcut să devină unul dintre portarii legendari ai planetei. Culmea e că la Sevilla au ratat cei mai buni executanți, Majearu și Boloni. I-a răzbunat Lăcătuș, care cred că a închis și ochii când a tras șutul acela formidabil, sub transversală!

Steaua '86, Iovan mulțumește oamenilor pe Otopeni

„Am conștientizat succesul abia când am văzut marea de oameni la aeroport”

Ați fost căpitanul de la Sevilla, ați ridicat primul trofeul deasupra capului. Există sentiment mai puternic trăit decât acela?
Mă uit și acum pe imagini și nu-mi place cum am ridicat Cupa, că-mi acoperă toată fruntea în poze! Nici nu știam cum să ne bucurăm. Dacă o câștigam de vreo două-trei ori învățam că trebuie s-o țin de fund, nu de toarte, ca pe o oală. După meci, am chefuit în vestiar, în avion, dar abia când am ajuns acasă am conștientizat ce performanță am reușit. Era o mare de oameni la aeroport, întinsă până hăt, departe...(n.r. îi dau lacrimile)... mă scuzați... am iarăși emoții... acolo am realizat ce am făcut cu adevărat. Asta a fost cea mai mare mulțumire, că am bucurat atâția oameni! Și au urmat în lunile următoare momente incredibile.

Avem un exemplu?
Vă dau cuvântul meu de onoare că, atunci când ieșeam pe stradă în București, veneau oamenii după mine, multe femei, și voiau doar să mă atingă. Și plângeau, fără să spună un cuvânt! La ce era atunci în mintea mea, ziceam că sunt Elvis Presley! E greu pentru un tânăr să gestioneze așa ceva. Dacă luam trofeul de două-trei ori, ar fi devenit o obișnuință. Așa, unul singur, a fost ceva prea mare pentru noi. Imens! Nu realizam ce se întâmplă.

V-ați pierdut capul un timp, nu?
Normal, însă nu la fotbal. Curgeau aprecierile din partea tuturor. Toți voiau să ne aibă în preajmă. Nu plăteam nimic la restaurante, fetele stăteau cu ochii pe noi în discotecă, ni se punea la dispoziție vinul cel mai bun. Nici nu mai știam cine suntem.

 „Tata nu m-a văzut la niciun meci din tribună”

Iovan oferă detalii despre copilăria sa:

„Mama lucra la CAP, iar tata în zootehnie. A fost și cioban vreo patru-cinci ani. Nu aveam bani, dar mă bucuram de o alimentație sănătoasă din gospodărie: carne, ouă, brânză, lapte. Nu-mi lipsea nimic. Mă mai trimiteau ai mei la câmp, să recoltăm porumb, însă o luam mai repede în față și dispăream. Nu prea mi-a plăcut munca. Mama m-a susținut cel mai tare cu fotbalul. Venea și prin deplasări externe. Stătea la taclale în avion numai cu Valentin Ceaușescu. Tata, un tip mai sobru, era ocupat cu treburile de la țară, n-a fost niciodată să mă vadă la un meci din tribună. Ținea la mine în felul lui".

„Steaua '86, apoi Craiova Maxima și Dinamo '90, la egalitate”

Fostul fundaș a acceptat o comparație între cele trei mari echipe din fotbalul românesc, în ordinea apariției lor: Craiova Maxima, Steaua '86 și Dinamo '90. „Noi am cucerit Cupa Campionilor, Supercupa Europei, pe care lumea o trece la rubrica «diverse», am jucat o finală Intercontinentală, plus încă o semifinală și o finală de Cupa Campionilor. Adică am fost în vârful continentului câțiva ani, nu printr-un accident. Prin urmare, Steaua '86 e numărul 1", spune Iovan.

Și continuă: „Maxima și Dinamo '90 le-aș plasa la egalitate. Craiova a avut o formație formidabilă, cu Balaci, Beldeanu, Cârțu, Negrilă. Ar fi meritat un trofeu european. Iar Dinamo ne-a bătut cu 3-0 pe Ghencea în '89, cu Ando, Răducioiu, Lupescu, Mateuț. Ar fi dominat în România 4-5 ani, dacă nu venea Revoluția".

„Cred că defensiva Stelei din perioada '84-'89 a fost cea mai bună din istoria fotbalului românesc. Aici nu evoc doar de linia de fundași Iovan - Bumbescu - Belo - Bărbulescu. Mă refer la întregul sistem de apărare. Să ne uităm câte goluri a primit Steaua în acea perioadă!”

„Nu mi-am schimbat ritmul vieții. Dimineață fac gimnastică 40 de minute, mănânc normal, merg la serviciu, beau o bere la întoarcere, un șpriț pe seară și asta e. Am un organism puternic din naștere, ceea ce m-a ajutat în multe momente”

Stefan Iovan îl driblează pe Van Basten

Ștefan Iovan și derapajele: „Am fost un mesean pe cinste. Nu mă îmbătam. O lungeam cu vinul și berea”

Iovan vorbește deschis despre derapajele din viața sa extrasportivă și povestește episoade incredibile petrecute în culise la Steaua și la națională.

Cât ar valora azi Ștefan Iovan dacă ar fi în vârful carierei?
La cum eram cotat în Europa, m-aș compara cu Dani Alves. Probabil pe la 30-35 de milioane de euro. Dacă era libera circulație, puteam să joc la orice mare club. E valabil și pentru mulți dintre foștii colegi de la Steaua. Dacă eram mai serios în viața extrasportivă, aș fi fost de două ori mai valoros pe teren, nu aveam problemele medicale și, automat, creșteau șansele să prind un contract bun afară. N-aș mai repeta neglijențele din tinerețe.

Au fost multe povești despre escapadele dumneavoastră.
Dacă făceam azi ce comiteam atunci, eram zilnic pe prima pagină a ziarelor. S-a tot scris că doar eu și Bumbescu mergeam, dar adevărul e că, la Lido sau la Hanul lui Manuc, ne strângeam frecvent 8-9 inși. Ne întindeam la palavre.

„Bumbescu nu era băutor să reziste”

Legenda spune că Bumbescu pica repede la șpriț, Iovan era de cursă lungă, îi băga pe toți sub masă. Adevărat sau fals?
Bumbescu nu era băutor, să stea să reziste. Cum chiureta repede pe gazon, așa și la băut: o tărie, o vodcă și gata! Eu nu mă îmbătam. Eram distractiv, un mesean pe cinste. O lungeam cu vinul, cu berea. Stăteam la șuete, nu să mă găsească cineva prin șanț a doua zi. Căutam să fiu mereu împăciuitor, să nu ajungem să ne urâm, că n-ar mai fi mers lucrurile bine. D-asta am și fost unul dintre liderii echipei și am avut un rol important în vestiar, chiar dacă unii nu recunosc. Mai dădeam și cu pumnul în masă când vedeam pe vreunul că nu se implică la joc așa cum trebuie.

Cine v-a făcut să treceți de la gustul amar al berii la 10-15 beri pe tură?
Eram coleg la Reșița cu nea Rică Răducanu. El stătea la Hotel Semenic, unde mă atrăgea după antrenamente. „Băi puștiule, nu știu ce, nu știu cum". Vrăjeli! Și acolo era o oală imensă în interiorul căreia stăteau o ladă de bere și un mare bloc de gheață. Mă mai îmbia să iau cu Pepsi, că atunci așa se folosea la bere, să fie un pic mai dulce. Și azi una, mâine una, am ajuns la 10-15 mai târziu! Nu-mi pare însă rău de nimic din ceea ce am făcut în viață. Mi-ar mai fi trebuit un pic de seriozitate și mai mult curaj în antrenorat. Că, în rest, am avut curaj cât o echipă la un loc!

Recepție cu Ceaușescu, șpriț la Athenee

Ne povestiți cum ați ratat antrenamentul desfășurat după primirea la Ceaușescu ocazionată de cucerirea Cupei Campionilor Europeni?
Eram cu Lăcătuș la o cabană prin Bușteni. Tăiasem un porc și îl râcâisem cu unghiile. Îmi intrase dedesubt păr d-ăla, de înjuram continuu. Și am primit un telefon de la București, să venim a doua zi la festivitatea cu Ceaușescu. Am condus noaptea. Lăcătuș d-aia nici n-a mai avut timp să se tundă! După întâlnirea cu președintele, m-am dus cu Bumbescu la Athenee Palace, unde ne-am întâlnit și cu mulți actori, între care Emil Hossu. Se întâmpla pe la ora 16:00, așa că am renunțat să mai mergem la antrenament. Ne-am ales cu o amendă de la nea Imi, dar ce pregătire să mai faci în seara aia după evenimentul cu Ceaușescu? Nici nu avea rost!

Tot cu Bumbescu, ați pierdut și avionul naționalei pentru un amical cu Grecia în 1987, nu?
Mă provocați, ca să mă înjure iar Bumbescu! Nu-i nimic! Zice că are nepoți și nu trebuie să audă. Totuși, anii au trecut. Nepoții trebuie să știe că au un bunic celebru și să se uite la ce a făcut bine, că are performanțe cât alții în 10 vieți! Bravo lui! Da, a fost foarte simplu atunci. Am luat taxiul ca să mergem în cantonamentul naționalei, dar ne-au atras atenția într-o stație de autobuz două fete înăltuțe, voleibaliste pe la Dinamo. Le-am luat cu noi și ne-am oprit direct la restaurant la Ambasador, pe Magheru. Ne-am pornit la un șpriț și am întârziat. A venit Rică Răducanu după noi să ne roage să mergem la lot.

„Nu mai știam dacă avionul pleacă la nouă sau la două”

Și?
Nu l-am ascultat și rău am făcut! Am avut probleme mari după aia. Nu mai știam clar ora de decolare a avionului a doua zi: nouă sau două?! Ne-am ciondănit noi și am ales să mergem la 12:00 în aeroport, numai că echipa era deja în Grecia! Ne-am întors și am mâncat o ciorbă de burtă la Hotel Național, pe la Piața Rosetti, unde se strângea naționala. Apoi s-a lăsat cu valuri!

În ce sens?
Ne-au chemat cu soțiile la Ilie Ceaușescu, fratele președintelui. Era acolo și generalul Stănculescu. Ne mai dădea câte un păhărel de whisky, să prindem curaj. Când a venit tovarășul Ilie, ne-a luat direct: „Tu, Iovan, te duci în Valea Jiului. Tu, Bumbescu, nu știu unde. La mină! Să nu vă mai văd împreună!". Nevestele au început să plângă. Încercam să le liniștim, spunându-le că nu se poate să ne expedieze pe amândoi, că rămâne Steaua fără fundași centrali! Mai era doar Belo. Ne dădeam coate între noi, ne bazam că suntem buni. Și am rămas la Steaua.

„O să-l invit pe Duckadam la un grătar”

Prietenia cu Bumbescu a fost scurtcircuitată în urmă cu câțiva ani, când v-ați și contrat public destul de tăios. Ce relație mai aveți în prezent?
Episodul la care vă referiți s-a petrecut după acel 1-10 cu Germania la U16, unde Bumbescu era "principal". Presa m-a întrebat dacă greșeala antrenorului a fost umană, iar eu am răspuns că are carențe profesionale. Regret că am zis asta! A fost urât din partea mea. De acolo au pornit replicile mai departe. Oricum, eu n-aveam nicio putere să schimb antrenorii la națională. S-a convins, dovadă că ne-am și împăcat. În prezent, pregătește grupa U19 Elite la CSA Steaua.

Parcă și cu Duckadam v-ați ciondănit, nu?
Da. Spunea pe la televizor că Pițurcă mi-a fost și antrenor și, vezi Doamne!, sunt prost și nu mai știu cu ce tehnicieni am lucrat ca jucător. Normal că-ți sare muștarul! Chiar așa, să nu mai știu ce antrenori am avut? Pițurcă n-avea cum și când să-mi fie antrenor. Am fost supărați o perioadă, însă nu e bine, că îmbătrânim! O să-l chem la mine pe terasă, să facem un grătar, să depănăm amintiri, că suntem vecini în Domnești. Chiar nu-mi place să ne certăm!

„Îmi luasem avocat să-l dau în judecată pe Burleanu”

Cu președintele FRF, Răzvan Burleanu, cum ați rezolvat-o? Că v-a numit incompetent pe când pregăteați lotul U19, iar el abia preluase federația.
Îmi luasem și-un avocat, fiindcă am vrut să-l dau în judecată. A intervenit însă Pițurcă la Bodescu, au zis să nu mai intrăm în proces. Eu nu sunt om să stau prin tribunale. Probabil că Burleanu urmărea să curețe locul de toți cei care erau acolo de pe vremea lui Mircea Sandu. Până la urmă, m-a chemat, mi-a explicat și mi-a mai trecut. Am ajuns la un acord și am reziliat contractul.

Ne întoarcem la năzdrăvăniile perioadei de jucător. Înainte de Revoluție, ce obișnuiați să aduceți din deplasări ca să comercializați?
Video, televizoare și casetofoane. Recorderele costau cam 60.000 de lei, aproape cât o Dacie, iar playerele, mai mici, ajungeau pe la 30.000 de lei, la fel ca și televizoarele color. Aduceam și ca să mai scot un ban, și pentru prieteni sau cunoștințe. Unii au făcut din speculă un mod de a-și crește veniturile. Mai ales că beneficiam de vamă zero, nu ne controla nimeni.

„Sunt genul care dă și cămașa de pe el ca să ajute"

Cine era cel mai bun afacerist?
Nu știu ce să spun. Parcă unul dintre ei era Lucică Bălan, care împingea mereu cărucioare pline. Aducea câte trei-patru video. Totuși, vezi că nu banii contează. Se duc așa cum vin. Mai bine liniște, omenie, să-ți tihnească viața. Îmi aduc aminte că și Boloni, când a venit la Steaua, a primit un ARO. Se ducea apoi la Sighișoara, aducea de acolo cămăși, le vindea, lua costume. Făcea schimb de marfă, ca să zic așa. Pe timpul lui Ceaușescu nu prea aveam timp de astea. Și chiar dacă eram susținuți și făceam un pic de bișniță, nu ne permiteau să depășim limitele.

Cum este Iovan, sufletește, dincolo de imaginea asta de om de stâncă și de mesean de soi?
Cunoscuții știu că am un suflet mare. Sunt genul care dă și cămașa de pe el. Mă bucur când pot să-i ajut pe alții. Și dacă fac un grătar, vreau ca oamenii să simtă la plecare că au mâncat ceva bun. Așa, sigur, au circulat tot felul de răutăți, că am fost mare consumator de alcool și altele. Dar, la performanțele noastre, era greu pentru oricine să gestioneze situația. Auzim și pe afară de unul, de altul, care, după ce câștigă un trofeu, mai scapă la o discotecă, mai comite o ghidușie, se mai duce la o fată. Nu poți să te abții de la astea în anumite momente, să fim serioși!

„Nu vreau să-mi amintesc de Van Basten”

Pentru Fane, a doua finală de Cupa Campionilor Europeni, cea pierdută cu Milan, 0-4 în 1989, echivalează cu un coșmar:

„Am fost de nerecunoscut. Nu țin minte să fi trecut de două ori centrul terenului sau Hagi să fi reușit vreun dribling! Ne-au surprins total, în special cu acel presing avansat impus de Sacchi. Ori am fost aerieni, ori au prins ei o zi perfectă, ori s-a greșit tactica, acolo ceva s-a întâmplat! Cert e că n-a funcționat nimic. Se produseseră și vreo 5-6 schimbări față de echipa din ‘86. Nici nu vreau să-mi mai amintesc de Van Basten, cel mai greu adversar pe care l-am întâlnit în carieră: joc de cap, picior, viteză, tehnică. Doar Romario ne-a mai făcut așa arșice, când am jucat cu PSV!”.

„Au fost doar trei reciprocități”

În perioada 1986-1989, Steaua a înregistrat celebrul record de 106 meciuri fără înfrângere, șir care a iscat peste ani valuri legate de modul necurat în care roș-albaștrii ar fi obținut performanța respectivă. Iovan explică:

„Vă spun sincer, că au trecut anii: au existat doar trei reciprocități în acea perioadă, cu Scornicești, Tg. Mureș și Brașov. La modul că lor le ajungea un egal ca să scape de retrogradare, de exemplu, iar nouă ne convenea, fiindcă rămâneam neînvinși. De ce să ne batem ca proștii? Sigur, era incorect, însă ați mai văzut echipe care procedează la fel, chiar și pe la turnee finale. N-a existat însă niciodată japcă, să forțăm lucrurile prin conducere sau prin arbitri”. 

„În lot existau grupuri, nu găști. Poate ne mai certam la un rummy, la o șeptică, la un «21». Ne unea de fiecare dată interesul comun ca echipa să meargă bine”

„Mondialul din ‘90 l-am pierdut fiindcă am avut un început de pareză, am forțat revenirea, dar piciorul drept s-a blegit. Am tras de mine, că era ultimul tren al carierei. Dacă prindeam Mondialul din Italia, poate cursul vieții mele ar fi fost altul”

"În ziua de azi, jucătorii se gândesc întâi la chefuri, după aceea la fotbal. Nu e-n regulă. Uite, Mutu și Chivu mai depășeau și ei măsura, dar au fost jucători de excepție ai generației lor! Și Contra mi-a plăcut, avea personalitate" Ștefan Iovan