| Din cuprins |
| Emil Tănase povestește cele mai spectaculoase amintiri din cariera sa de fotograf al Stelei |
| Cum a dat bani din buzunarul lui pentru a merge la Sevilla și Monte Carlo |
| Emil Tănase păstrează acasă o parte din pozele din anii de glorie ai Stelei, în timp ce altele sunt la fiul său, în Canada |
La câțiva kilometri de locul în care s-a clădit istoria Stelei și acum se reconstruiește stadionul Ghencea, într-un apartament de bloc din Militari stau înghesuite în câteva sertare mii de amintiri, majoritatea alb-negru, din momentele care au construit acea istorie.
Sunt pozele pe care nea Emil le developa în anii '80-'90 de pe filme, pozele făcute de el la zeci de meciuri memorabile, parte din ADN-ul roș-albaștrilor și din moștenirea fotbalului românesc.
Dumitru Emil Tănase a fost fotograful clubului Steaua vreme de 29 de ani. Acum e pensionar, are 71 de ani și își amintește cu nostalgie de marile momente ale carierei sale, suprapuse peste istoria „militarilor".
Am prins vremuri senzaționale! Îmi amintesc cu mare drag acei ani de glorie. Am ajuns în club în 1981. La început făceam multe poze de pașaport. Clubul Sportiv al Armatei avea 23 de secții și lucram pentru toate. Aveau deplasări și mereu le trebuiau poze pentru vize. Era nebunie, uneori nici nu puteam pleca din studio. Cum ieșeam până afară, cum apărea altcineva că vrea poză!
Ușor-ușor, că ne tot întâlneam pe-acolo. Echipa aia puternică s-a legat în 1984. În '85, imediat după ce au luat titlul, au dat o masă și ne-au invitat pe toți din club. Atunci am hotărât să-mi iau și eu un aparat foto mai bun. Aveam câțiva bănuți puși deoparte și știam că vor urma cupele europene.
M-am agitat, m-am dus pe strada Covaci, unde erau toți bișnițarii Bucureștiului de la acea vreme. Cu aparate furate, toate nebunelile. Pe la Hanu' lui Manuc, Lipscani, pe acolo ... Dacă aveai bani, luai lucruri bune la preț de nimic. Furate toate de puști care cu asta se ocupau. Dar îți era frică, că nu știai ce se poate întâmpla. Deci m-am dus pe acolo să văd dacă prind un apartat bun, însă n-am găsit nimic.
A venit un arab la studioul nostru foto. Zicea că are un aparat Nikon F3. Șeful meu i-a zis: „Dom'le, cred că am un coleg interesat, vino mâine să discuți cu el". Al dracu', n-a mai venit a doua zi! Totuși, lăsase o carte de vizită. Stătea la Hotel București și m-a chemat acolo. M-am agitat, aveam banii de mașină depuși în cecuri de 5.000 de lei. Vreo 80.000 de lei. Am scos bani și m-am dus iar pe Covaci, ca să-i schimb în dolari, apoi m-am dus la arab și mi-am luat Nikon F3 cu motor. 40.000 de lei am dat! Apoi am mai dat 16.000 pe un zoom. Ca să înțelegeți valoarea, o Dacie era cam 70.000 de lei atunci! E, din 1985 până în 1991 numai cu aparatul ăsta am tras.
În primăvara lui '86, la meciul retur cu Kuusysi Lahti. Era jumătatea lui martie, ningea, era o vreme rea de tot, totul înghețat. Prin minutul 83 au avut ăia o ocazie, pffff ... a scos-o Duckadam de lângă bară. După 2-3 minute a dat Pițurcă gol și ne-am calificat în semifinale!
Când am aterizat la Helsinki am zis că înnebunesc! Am văzut aeroportul ăla mare al lor ... Noi eram mult în urmă. Acolo, toate magazinele erau pline, îți luau ochii, nici nu știai la ce să te uiți. Un șoc total! Nici nu mă gândeam că există așa o lume, atât de dezvoltată! Păi, și la stadion, ăia veniseră cu "tunurile" (n.r. obiectivele foto lungi, folosite de profesioniști). Eu eram cu aparatul meu de păcălici (râde). Aveam un zoom de Tokina, cu montură pe filet. Ei cu "tunuri", eu cu ăla mic. Meciul s-a jucat în nocturnă, iar ăla al meu avea diafragma prea întunecată și nu puteam să fac cu zoom-ul de-l aveam. Așa că am tras pe normal, fără nimic. Eram năucit! Îmi era frică să mă duc la baie că poate nu mai știu să mă întorc. Bine că ne-am calificat!
Atunci, în Ghencea, am făcut cele mai multe filme color. Cred că vreo 5-6, a câte 36 de poze. A fost cel mai frumos meci al unei echipe din România. Partidă ca Steaua - Anderlecht n-am mai văzut! A fost o nebunie. Seara m-am dus la un prieten și am lucrat toată noaptea să developez filmele. Le-am dichisit, le-am mai încadrat. Am făcut două rânduri de poze, unul pentru el, unul pentru mine.
„Balint și Tudorel erau mari amatori de poze. Mă chemau și acasă să le fac. Tudorel mă chema și la aniversările copiilor. Și lui Belodedici îi plăcea. Poate și lui Piți. Totuși, nu se omorau după imagine, cum sunt fotbaliștii de acum"
Emil Tănase, fost fotograf Steaua
Mă dăduseră absent că n-am venit a doua zi la muncă. Când am ajuns le-am înșirat toate pozele pe birou. A venit Tudorel, a luat toate pozele și le-a dat băieților. Erau vreo 150-200 de fotografii unicat! Am tras ca nebunul atunci, ca niciodată! Așa am simțit. Mi-au dat o mie și ceva de lei pe ele. Era infimă suma, eu luam 30 de lei pe o fotografie, ei mi-au plătit cam 5-6 lei pe bucată. Dar nu mai contează asta. Nici nu voiam să iau bani.
Au început șmecheriile. Toți se propuneau să meargă la Sevilla. Eu, ca să merg acolo, trebuia să fiu propus de cineva de la Comitetul de Partid. Nu m-a propus nimeni, deși mă duceam mereu pe la ei, pe la club: "Dom'le, dacă voi câștigați și nu aveți nicio poză? Luați-mă în delegație". Mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Ion Alecsandrescu: "Simt că o să iasă frumos. Sunt pregătit și aș vrea să merg în orice condiții". Mă văzuse că îmi place ce fac. Mi-a promis atunci că mă ia cu echipa. E, când a venit vremea să se plece, eu nu eram pe nicio listă! Veneau să le fac fotografiile pentru pașaport, mă uitam pe listă și vedeam că eu nu-s pe ea...
M-am dus la comandantul Nicolae Gavrilă și l-am rugat să merg și eu. Mi-a zis: "Băi Tănase, nu te putem lua cu echipa. Ei stau la hotel, e cheltuială mare. Dar mergi și tu cumva". Mă trezesc apoi că mă cheamă și mă pune să plătesc. M-a băgat pe lista cu excursioniștii. 3.100 sau 3.200 de lei am dat atunci să merg la Sevilla. Iar salariul meu lunar, cu tot cu sporul de armată și vechime, era cam 3.000. Practic, banii pe o lună!
„Am și eu celebra imagine cu Pițurcă în plasă, la golul de 3-0 în semifinala cu Anderlecht. Dar nu eram în spatele porții. Eu am poza din lateral, se vede Piți acolo când intră în plasă. Am și primul gol, cadrul de dinainte de șut" Emil Tănase, fost fotograf Steaua
Am plecat la 6:00 dimineața de pe Otopeni și am ajuns la Sevilla pe la 10:00. Alt șoc și acolo! Era totul ca-n vise. Însă am primit o lovitură.
La Sevilla, a venit Gațu să-i dea acreditările lui Octavian Vintilă, comentatorul de radio care a lucrat și la biroul de presă al clubului. Toți aveau acreditări, eu nu! Mi-a dat până la urmă acreditarea lui Eugen Barbu, care nu venise.
Îți explic! Am plecat pe jos spre stadion, că nu ne-a luat în niciun autocar. Am mers pe jos de nu mai știam de noi, cred că zeci de kilometri. Am vizitat una-alta prin oraș, m-am ținut după grupul de ziariști. Totuși, gândul meu era cum intru la meci?
E, problema era că acreditarea aia îți dădea dreptul să intri la masa presei. Deci nu puteam sta pe teren! Și mă tot perpeleam. Eu aveam nevoie să stau pe gazon, că nu puteam să fac poze de la masa presei.
Am descoperit până la urmă un tip care se ocupa cu vestele speciale pentru fotoreporteri. Pieptărașe, cum le ziceam eu. Te duceai cu acreditarea și îți dădea maioul ăla galben-verde. M-am dus la el, i-am tot explicat, "Estrella Bucharest, unico fotokeeper", nu știam niciun cuvânt. "Por favor, por favor", în sfârșit. După ce m-a dat afară de nu știu câte ori, am intrat pe geam. Și m-a văzut. Avea câine și l-a asmuțit spre mine. Eu, nimic, mă duceam spre el! Îi arătam aparatul și că vreau pieptăraș. Într-un final mi-a dat, iar când am intrat pe teren se alinia echipa noastră la centru și se făcea schimbul de fanioane.
Erau oameni care vindeau fanioane de tot felul. Aveau inclusiv fanioane cu "Barcelona Campeones". Erau convinși că vor câștiga. Lumea cumpăra într-o veselie.
Acum nu mai aveam probleme cu diafragma. Făcusem rost de un obiectiv, de la un aparat Pentacon, 6X6, format mare. Cu montură pe filet. M-am dus la Buftea, la un specialist în optică. Mi-a tăiat filetul și mi-a făcut baionetă pentru Nikon. Lucram cu diafragma deschisă total. Era foarte greu, trebuia să stea pe monopied, iar eu nu aveam. La viteza în care se juca, era greu să faci poze cu ăla.
Da, însă am avut altă problemă. La semifinala cu Anderlecht, un fotoreporter de la El Mundo Deportivo venise la București să facă poze cu adversara Barcelonei. L-am ajutat să îi developez niște filme și m-a întrebat ce vreau la schimb. I-am zis că am nevoie de niște filme color speciale pentru nocturnă. N-avea la el, mi-a zis că ne vedem la Sevilla în ziua finalei și îmi dă 4 filme. Am contat pe filmele astea, așa că de la București am luat cu mine doar filme alb negru, n-am avut niciunul color de nocturnă. Am făcut niște poze color pe străzi, atât. La stadion, în toată zăpăceala aia, n-am mai dat de spaniolul meu. Așa că la marea finală de la Sevilla am tras doar cu filmele mele alb-negru, marca ORWO. Unele imagini au fost prelucrate color ulterior, după niște ani, când tehnologia a permis asta.
„S-au umplut 3 avioane cu excursioniștii care au mers la Sevilla. Cam 170 de oameni în fiecare avion. Într-unul din ele, pe lângă mulți oameni importanți, au mai fost soțiile fotbaliștilor, 9 ziariști și cu mine fotoreporter"
Emil Tănase, fost fotograf Steaua
Emil Tănase păstrează acasă o parte din pozele din anii de glorie ai Stelei, în timp ce altele sunt la fiul său, în Canada
Eu am două poze de la premiere. Una cu echipa așezată cu trofeul și a doua când fuge Duckadam cu trofeul. Cred că am fost printre puținii care au făcut poza asta. Aia cu echipa aliniată, cum se face acum, nu mi-a plăcut mie și n-am făcut niciodată genul ăla de poză.
Nu cred. M-am interesat după vreo 4-5 ani, m-am dus pe acolo și nu mai știa nimeni nimic.
4 dolari am avut diurnă, n-am putut să cumpăr nimic. Regretul meu e altul. Îl spun acum și nu îmi e rușine. Eu aveam 700 de dolari pe care, înainte să plec de la București, i-am ascuns în blitz. Îți era frică să ieși cu dolari din țară, trebuia să te păzești bine, așa că i-am îndesat în blitzul meu, aveam un Metx 45 CT-2. Problema e că mi-am uitat acasă șurubelnița în cruce și, o dată ajuns în Spania, nu am putut să-l mai deschid! Așa că m-am întors cu dolarii la București. Bine, nici nu puteam cumpăra mare lucru, eventual doar ceva din aeroport.
Nici la asta nu eram pe listă. Trebuia să stau în sala de așteptare, unde erau toți oamenii care își așteptau apropiații. Eu, de felul meu, sunt greu de enervat. Dar atunci am făcut scandal. Până la urmă m-au trecut pe listă și m-am dus să pozez pe pistă. Cred că au fost 20.000 de suporteri care așteptau la aeroport venirea Stelei de la Sevilla. Ceva nemaivăzut în acele vremuri!
"La Sevilla n-am avut acces în vestiar, să fac poze și acolo. Nu avea nimeni voie. Am poze de la aeroport, de pe străzi înainte de finală, de la meci, dar nu și din vestiar " Emil Tănase, fost fotograf Steaua
Da, da, la Monte Carlo. Din nou, singurul fotograf român! De data asta am plecat cu echipa, cu 3 zile înainte. Dar și aici mi-am plătit excursia! Am dat 5.500 de lei, aproape dublu față de cât dădusem la finală. Și m-am dus cu filme color, n-am mai avut probleme. Am avut acreditare, am avut și bani la mine. I-am luat băiatului un ceas cu calculator, un joc Nintendo și o masă de dulciuri. Pentru mine am luat 20 de kilograme de cafea. Am vândut-o și mi-am scos toți banii. Era 1.000 de lei kilogramul.
Așa e. Și băieții mi-au dat vreo 100 de dolari să le fac poze. E și o poză de grup, după ce au câștigat. S-au așezat pentru că m-au văzut pe acolo. Și au strigat: "Pentru Tănase!". E celebra poză cu ei cu mâinile în sus.
Prin '76, șeful meu de la studioul foto era mare amator de filatelie. Și mi-a zis că vine la noi unul "bolnav" cu timbrele, Onodi Romeo. Era fotograful Stelei din acea perioadă. Când am auzit că-i de la Steaua, m-a pus pe gânduri. Iubeam Steaua, mă duceam mereu la meciuri. Din '70 n-am lipsit de la niciun meci. I-am zis lui Onodi că eu vreau să-i iau locul când va ieși el la pensie. Prin '80 m-a anunțat șeful meu de la ziarul Armatei că Onodi iese la pensie într-o lună.
M-am întâlnit cu el la CCA. Și am discutat să mă prezinte secretarului de partid. Pentru că funcția de fotograf ținea de Comitetul de Partid. Nu m-au angajat imediat, au vrut să vadă ce pot. M-au trimis să fac poze la hochei, rugby și fotbal. L-am prins inclusiv pe Marcel Răducanu la ultimele meciuri. Le-a plăcut și apoi m-au angajat. Ofițer de presă era Octavian Vintilă. Nu uit data: 15 februarie 1981. Totul s-a făcut cu dragoste. Am pus suflet. Și nu mi s-a mulțumit niciodată.
Am plecat la 1 februarie 2010. Din 1981 până în 2001 am lucrat la Steaua, apoi am trecut la echipa lui Becali. Bine, la început a fost societatea lui Păunescu. Mi-aș fi dorit și eu o cupă, o diplomă, ceva simbolic. Am lucrat cu plăcere, dar am ieșit cu un regret. Am stat trei decenii acolo și n-am primit nimic. Nu voiam bani, doar ceva simbolic.
„Amintirea luată de la Sevilla e pieptărașul, vesta de fotoreporter. Avea numărul 93. I-am dat-o băiatului meu, care e în Canada. La el sunt multe poze făcute de mine în acele vremuri, programe de meci"
Emil Tănase, fost fotograf Steaua