Interviu EVENIMENT cu Mircea Lucescu! Totul despre Steaua, Dinamo și cea mai tare perioadă a fotbalului românesc: „Ce adversare a avut Craiova! Nu Kuusysi, nu Vejle, nu Honved!”

În ultimele două luni, poveștile și legendele din fotbalul românesc au înlocuit competiția actuală, suspendată din cauza pandemiei. De la meciurile fantastice ale naționalei din anii 90, redifuzate de TVR, până la polemicile legate de rivalitatea din anii '80, anii cei mai glorioși pentru echipele de club de la noi.

Istoria de acum 35 de ani a fost dinamitată de relatările lui Cornel Dinu despre coruperea arbitrului din meciul Dinamo - Hamburg 3-0 și de focul încrucișat al acuzațiilor Steaua - Dinamo. Care echipă a fost mai favorizată de sistem și de arbitraje în acele timpuri?

Gazeta Sporturilor i-a propus lui Mircea Lucescu o discuție anii de glorie și de concurență feroce. El a fost personaj principal în poveste: a petrecut 5 ani la Corvinul și la națională, pe urmă a trecut la Dinamo și a alimentat cea mai dură rivalitate cu Steaua. A rezultat un interviu-serial, urmarea a 7 ore de stat de vorbă despre fotbal.

Gazeta publică azi prima parte, un episod în care Lucescu indică un creator al Stelei '86 pe care analiștii și jucătorii de atunci nu-l luau în calcul: Boloni ar fi fost cel care a transformat o echipă spectaculoasă, dar risipitoare, în campioana Europei.

Domnule Lucescu, a fost reaprinsă controversa aceasta despre concurența Dinamo-Steaua de dinainte de Revoluție. Care era mai influentă, care avea puterea mai mare?
Voi numai polemici căutați, abia le așteptați! Sunt prea multe discuții despre niște vremuri care au fost cele mai bune din toată istoria sportului românesc. Nu numai în fotbal, în tot sportul!

E de discutat despre cum au fost posibile performanțele.
Statul era implicat, da, știu că la asta vă referiți. Performanțele din sport îi aduceau statului prestigiu, imagine, popularitate. În fotbal, fiecare club aparținea de un minister. Cele mai favorizate erau centrele studențești, jucătorii erau atrași de astfel de echipe, care le garantau diplome universitare. Cluburile militare le ofereau grade și le permiteau să continue în structuri după încheierea carierelor.

De ce era atât de important fotbalul, de se concentrau toate instituțiile să susțină echipe?
Pe vremea aia nu existau multe forme de distracție, așa că fotbalul acapara interesul majorității populației. La Hunedoara, directorul combinatului îmi spunea: "Moralul muncitorilor depinde de rezultatele echipei. Dacă rezultatele sunt bune, și rezultatele din producție sunt bune". Jucătorii erau amatori ca salarizare, însă activitatea lor era de profesioniști. Și erau tratați cu respect în societate.

„Stelistul Alecsandrescu m-a pus selecționer”

De ce credeți că tocmai anii '80 au fost cei mai buni pentru fotbalul din România?
Rezultatele n-au fost de la început foarte bune. Progresul a apărut când s-a născut rivalitatea dintre cluburi și dintre oamenii politici. Până în '82 nu fuseseră mari rezultate, apoi naționala a dat tonul. Din momentul în care am devenit selecționer, eu am tratat naționala ca pe o echipă de club, cu cantonamente, cu câte 17 meciuri internaționale anual, cu foarte multe meciuri în străinătate. Eram preocupat ca jucătorii să scape de acel complex de inferioritate de care dăduseră dovadă în trecut. La 36 de ani eram președintele Colegiului Antrenorilor, membru în Biroul Federal și membru în Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport. Numai doi sportivi făceau parte din CNEFS, Nadia și cu mine. În perioada aia mai eram și jucător-antrenor la Corvinul.

La națională cum ați ajuns? De ce Federația l-a angajat tocmai pe antrenorul-jucător de la Corvinul?
Propunerea mi-a făcut-o Ion Alecsandrescu. M-a sunat la Hunedoara într-o dimineață, eram în timpul unui antrenament. Alcsandrescu era secretarul general din Federație și m-a chemat să preiau "de urgență" naționala. Era imediat după jocul cu Elveția, când șansele noastre de calificare la Mondialul din Spania '82 erau reduse aproape la zero. M-ați întrebat de ce apela tocmai la mine. Corvinul era, în momentul acela, o echipă foarte tânără și cu rezultate excelente. Lupta de la egal la egal cu marile cluburi.

Nu era complicat pentru un antrenor tânăr să se descurce în acel rol?
Ajuns la Federație, mi-am dat seama că nu mai exista conducere, demisionaseră toți. Piști Covaci și secunzii lui fuseseră demiși, urma să plece și Alecsandrescu. Șeful sectorului internațional, Sămăreanu, plecat la UEFA, nu s-a mai întors. Rezultatele slabe erau pedepsite drastic pe vremea aia! În condițiile astea am început activitatea la națională. Am debutat contra Elveției, la Berna, în ultimul meci din calificări. Șansa de calificare depindea de victoria noastră și de victoria Ungariei la Londra. Nu s-a întâmplat așa, România nu s-a calificat la acel Mondial.

„Mă încurcau Vadim, Păunescu și Eugen Barbu”

Cum ați procedat mai departe?
Am programat imediat un amical între echipa de seniori și naționala de tineret, care tocmai revenise din Australia, unde terminase a treia la CM U21, iar Gabor fusese golgeterul și cel mai bun jucător al turneului. Cu doi ani înainte, trofeul lui Gabor îl câștigase Maradona. Pentru acel turneului fusesem nevoit să-mi asum răspunderea selecționării a 4 jucători de la Corvinul, cu promisiunea că nu aveam să cer amânarea meciurilor din campionat. În condiții normale, fiecare formație era obligată să dea maximum doi fotbaliști. Eu am dat 4, că știam ce însemna pentru tineri să participe la o astfel de competiție. Am avut dreptate. Beneficiam și de susținerea ziariștilor de la "Sportul popular", ei primiseră cu simpatie numirea mea: Chirilă, Mache Ionescu, Radu Urziceanu, Aurel Neagu, personalități deosebite.

Care era rostul acelui amical cu tineretul? Ce urmăreați?
Am chemat la națională tot ce avea mai bun fotbalul românesc în perioada aceea, inclusiv pe cei care lipsiseră de la meciul cu Elveția. Mă refer la Dobrin și la Dudu Georgescu. Urmăream să confrunt două generații diferite. Credeam în jucătorii tineri, mai ales că la Corvinul aveam o formație extrem de tânără. Cei mici conduceau la pauză cu 2-1! Am mutat patru jucători de la tineret la prima echipă: Gabor, Rednic, Andone, Balint. Seniorii au întors rezultatul, au câștigat cu 5-2. Cămătaru n-a vrut să vină la acel joc, din cauza criticilor de după partidele cu Ungaria și cu Elveția. Presa îl numea «Haplea în chiloți». Mi-a trebuit mult timp ca să-l conving să se întoarcă la națională. Al doilea amical a fost contra selecționatei Bucureștiului, alcătuită din fotbaliști de la Steaua, Dinamo și Sportul Studențesc. Naționala, în general cu jucători de la Craiova și de la Corvinul, a câștigat cu 2-0. Aceste două amicale au justificat selecția făcută, împotriva tuturor contestatarilor. Primul meci oficial a fost la Berna și am încheiat egal, 0-0, pe un teren înghețat. Era 30 noiembrie. Ca să continuu la națională, le-am pus condiția să mă lase și antrenor-jucător la Corvinul.

Au fost de acord oamenii din Federație?
Au acceptat, că n-aveau ce să facă. După debutul ca selecționer am continuat să joc, am și marcat un gol în campionat, la Cluj. În afara dificultății de a construi o echipă, aveam probleme serioase mai ales cu obținerea jucătorilor de la cluburilor militare, și fiindcă unii rămăseseră prin străinătate și din cauza asta unii fotbaliști ai lor nu mai primeau pașapoartele.

Care erau cei rămași în străinătate?
Sătmăreanu și Vrânceanu, de la Dinamo, Marcel Răducanu, parcă și Năstase, de la Steaua.

„Steaua '86? Boloni a organizat-o, Valentin a protejat-o”

Ce probleme mai aveați la începuturile la națională?
Pfff, păi erau atacurile din presă. Eugen Barbu, Păunescu, Vadim Tudor îi criticau pe jucători încontinuu. Cu Elveția, la debut, aveam de gând să-l titularizez pe Duckadam. Iar pe Boloni l-am folosit doar un minut.

Aveați de gând? De ce nu l-ați titularizat?
Îl convocasem din "B", de la Arad. Din cauza emoțiilor, i s-a făcut rău, a avut niște probleme cu stomacul. L-am folosit pe Țețe Moraru, până la urmă.

Și Boloni a acceptat să joace doar un minut?
Păi nu era Boloni de acum, pe care-l știți voi! Atunci era un jucător normal, ca oricare altul. Eu îl apreciam foarte mult, fuseserăm colegi de cameră în națională. Apropo de Boloni, achiziționarea lui a transformat-o pe Steaua. El a schimbat echipa. O să vă și povestesc cum a făcut asta. Eu l-am încurajat să treacă la Steaua, pentru că nu voiam să mai convoc fotbaliști care luptau pentru salvarea de la retrogradare, așa cum era Loți la Târgu Mureș.

„Valentin chiar se pricepea la fotbal”

De ce spuneți că Boloni a transformat echipa?
La început, spectatorii îl fluierau din cauza stilului nespectaculos. Exista o revistă Steaua, în care eu am explicat de ce Boloni era un fotbalist foarte bun. Înainte de Boloni, Steaua fusese "echipa viteziștilor", juca numai înainte, în atac. Și nu putea să obțină performanțe așa. Loți a pornit o organizare a jocului, o tactică. Pe lângă asta, prezența lui Valentin le-a oferit steliștilor siguranță și protecție. În rezultatele Craiovei, ale lui Dinamo și ale Stelei erau implicați oameni politici. Ștefan Andrei, Postelnicu, Valentin și Ilie Ceaușescu. O dată cu ascensiunea Stelei, lui Andrei și lui Postelnicu li s-a interzis să se mai ocupe de fotbal.

Valentin Ceaușescu avea habar despre fotbal?
Chiar se pricepea. Și a mai avut el un mare merit: le-a întreținut jucătorilor o încredere fantastică! Valentin era convins că nu exista vreo echipă de nebătut. Era un motivator senzațional! Nu se implica în altele... Agresiv în relația cu Federația și cu lumea era Ilie Ceaușescu.

Dar Postelnicu ce fel de om era?
Pe el nu cred că l-am întâlnit de trei ori cât am fost antrenorul lui Dinamo. Se pricepea foarte bine la fotbal, auzisem că știa chiar și jucătorii din liga a treia. Când fusese utecist, făcuse parte din Biroul Federal. El și Ștefan Andrei, de la Craiova, știau fotbal, erau niște conducători care știau să analizeze fenomenul.

„Rivalitatea politică ajunsese la un nivel aproape de neconceput, fiindcă pentru oamenii politici competiția era o joacă, se șicanau între ei când se întâlneau. Și cine suferea? Noi, cei mici, de jos. Noi suportam presiunea. Rivalitatea sportivă era, de fapt, o rivalitate politică”

„În comunism, statul nu se ocupa doar de sportivi, ci și de scriitori, de artiști, care nu duceau grija zilei de mâine. Aveau salarii, case de odihnă la munte, la mare. La fel ca sportivii, și ei sporeau prestigiul, reputația țării”
Mircea Lucescu

Rezultatele de la Euro 1984

• România-Spania 1-1
• România-RFG 1-2
• România-Portugalia 0-1

Formula cu care a debutat Lucescu la turneul din Franța:

• Lung – Rednic, Ştefănescu, Iorgulescu, Ungureanu – Dragnea (Ţicleanu 57), Boloni, Gabor (Hagi 76), Klein – Cămătaru, Coraş

„Ce adversare a avut Craiova! Nu Kuusysi, nu Vejle, nu Honved!”

Il Luce consideră că parcursul steliștilor către Cupa Campionilor Europeni din '86 a fost mult mai lejer decât traseul oltenilor din fantasticul sezon 82-83 al Cupei UEFA. 

Povesteați că succesul a erupt începând din 1982. Cum s-a întâmplat?
În '82 și în '83, naționala și Craiova au mers braț la braț ca performanțe. Universitatea a avut o campanie fantastică în Cupa UEFA. Și ce echipe a întâlnit! Kaiserslautern, Bordeaux, Fiorentina, Benfica! Nu Vejle, nu Honved, nu Kuusysi Lahti! Naționala și Craiova au motivat echipele militare. Dinamo a fost mai promptă, cu o echipă mai experimentată. Conducerile ministerelor au început să se implice și rezultatele s-au văzut imediat. Dinamo a ajuns în semifinale Champions League învingând echipe puternice: Hamburg, Dinamo Minsk. Între timp, Steaua își refăcea echipa și datorită lui Halagian, și a lui Alecsandrescu. Ei au împrospătat lotul cu tineri: Belodedici, Lăcătuș, Balint.

Care era relația dumneavoastră cu Steaua în vremea în care erați selecționer?
Eu am făcut și un antrenament cu Steaua la un moment dat!

Adică îi antrenați pe jucătorii Stelei?
Da! Aveam o relație foarte bună cu clubul, steliștii erau în formare și câteodată participam la antrenamentele lor, mai ales în perioada lui Cernăianu. Vorbisem cu el: "Lasă-mă să fac un antrenament cu atacanții!". Mai târziu, când Ienei și Iordănescu erau antrenori, făceam miuțe după antrenamente cu ei doi, cu Florentin Marinescu, cu Valentin. Interesul era comun, toți urmăream să obținem performanțe internaționale. Rivalitatea era în primul rând în scopul ăsta, al performanțelor externe. Competiția tot mai încinsă umplea stadioanele.

De ce v-ați implicat să lucrați cu atacanții Stelei?
Construirea atacului era important de pregătit, nu întâmplător Corvinul marcase aproape 100 de goluri în Divizia B. Am concurat atunci cu Oradea, pe care o antrena Ienei, și am promovat noi. Toate echipele mele au făcut recorduri de goluri marcate.

„Eu le-am cumpărat ghete steliștilor”

Sensei Marinescu ne-a povestit, cu câțiva ani în urmă, că dumneavoastră l-ați dus la Steaua. Cum s-a întâmplat?
Da, e adevărat! Dar nu pricep de ce vă mirați. Când Steaua a jucat la Spartak Moscova și jucătorii nu aveau ghete pentru teren înghețat, le-am cumpărat eu ghete printr-o relație pe care o aveam în Germania. Țin minte că aveau niște crampoane negre. Au jucat cu ele, au bătut 2-1 în Rusia și s-au calificat. Pe Marinescu îl adusesem la națională, apoi am vorbit cu Valentin să-l ia la Steaua. Judokanii au o putere de concentrare foarte mare. La Dinamo am adus un elev al lui Marinescu. Ne-au ajutat pe toți metodele lui, mai ales cu niște exerciții de încălzire foarte bune, care activau toți mușchii.

Erați chiar apropiat de Steaua, așadar!
Ca să vă dați seama de asta, meciul din deplasare cu Kuusysi l-am văzut acasă la Valentin, pe urmă el cu sora lui au plecat la aeroport să întâmpine echipa. Eram prieteni și vreau să vă spun că implicarea lui în fotbal a fost una pozitivă. Poate alții mai făceau unele lucruri în numele lui...

De când erați prietenul lui Valentin?
Din vremea în care eram jucător. Copiii oamenilor politici căutau să se apropie de marii sportivi, așa cum se întâmplă peste tot în lume. Și cu Nicu eram prieten, el m-a ajutat să păstrez echipa la Hunedoara, când Steaua și Dinamo încercaseră să încorporeze șase jucători: Gabor, Rednic, Andone, Klein, Petcu, Nicșa. L-am sunat și, cu mine la telefon, a vorbit cu generalul Milea să anuleze ordinele. I-a spus "la Hunedoara sunt probleme muncitorești, vă rog să mai analizați ordinele!". Pe Klein și pe Rednic i-au luat în armată la Baia Mare, pe Petcu l-au dus la Slatina. Pe urmă, prietenia cu Valentin s-a stricat când eu, cu Dinamo, am ajuns să lupt pentru pentru titlu împotriva Stelei.

„Nu Ienei a bătut Austria, el era acasă”

Atât de mult se consuma pentru rezultate?
După ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni, Valentin a venit la primul derby, pe Dinamo, și a pus steagul Stelei pe tribună, stârnind reacția ostilă a suporterilor dinamoviști.

Ca un președinte-suporter!
N-o știați p-asta? Da, comportament de suporter! Când intră microbul în tine, e greu să mai renunți la ambițiile din fotbal. Steaua devenise campioana Europei și noi am bătut-o de două ori într-o lună, 2-1 în campionat și 1-0 în Cupă. După a doua victorie, a existat o scenă. Valentin, Boloni și Ienei discutau. Am încercat să mă apropii, dar m-au evitat, s-au întors cu spatele. A fost primul semn că deveniserăm cu adevărat rivali. Urma pregătirea meciului naționalei cu Austria. Între timp, pe lângă națională a fost numit și Ienei, ca să nu fie doar un dinamovist, să existe și un antrenor de la Steaua. De fapt, pregăteau înlocuirea mea. Ienei n-a participat la pregătirea meciului cu Austria, el a stat la Oradea și a venit direct la joc.

Cum v-au înlocuit de la națională?
După 4-0 cu Austria, eu eram în vestiar cu jucătorii, sărbătoream victoria. La oficială, Valentin, Ilie Ceaușescu și Angelescu pregăteau debarcarea mea. Nici măcar nu m-au felicitat pentru succes. Urmăreau să controleze și echipa națională, prin Ienei. A urmat meciul cu 17 Nentori, din Cupa Cupelor. În Albania a luat Moraru un gol printre picioare. Acasă am luat gol în minutul 3 și nu ne-am mai revenit. Federația a profitat de înfrângere ca să mă schimbe de la națională.

Cum ajunseserăți să vă împărțiți între Dinamo și națională?
După 0-1 cu Irlanda de Nord, Valentin mi-a zis "toată lumea pleacă, doar tu rămâi la conducerea naționalei!". Dinamo, prin generalul Diaconescu ceruse ca eu să fiu detașat până la finalul sezonului. M-a chemat să discute cu mine.

„L-am vrut pe Tudorel la Dinamo, dar era stelist”

Vă atrăgeau mai mult cluburile sau echipa națională?
La 23 sau 24 de ani eram căpitanul naționalei. Am crescut cu banderola pe mână și cu dragostea pentru tricoul echipei naționale, de aceea nu am acceptat să mai fiu căpitanul nici unei echipe. La Dinamo îmi oferiseră banderola, dar am refuzat. La Hunedoara nu eram eu căpitanul, îi dădusem banderola lui Klein. Căutam să-i fac căpitani pe jucătorii tineri, pentru ca ei să simtă responsabilitatea asta: Klein la Corvinul, Lupescu la Dinamo, Hagi la națională. Nu întâmplător Hagi a preluat frâiele echipei naționale după 90 și a fost lider pentru un deceniu. Nu știu dacă ați văzut documentarul ăsta despre Michael Jordan, e pe Netflix.

Am văzut cât a apărut din el, nu e tot online.
Da, urmează să mai apară episoade. Dar ați văzut cum a crescut el ca lider? Jordan e un exemplu extraordinar! Într-un final, a regretat că și-a asumat misiunea: „Am vrut să fiu un exemplu pentru toți, numai că succesul meu a atras invidia”. Astfel de oameni nu se pot opri! Sportivii iubesc competiția, o au în sânge.

Din jucător ați devenit antrenor....
Nu, la început am fost vicepreședinte! Mă accidentasem grav înaintea unui meci cu Iugoslavia. Se îmbolnăvise colonelul Turtureanu, de la Dinamo, și mă rugaseră să îi iau locul. Dar am rezistat numai o lună și jumătate, că n-am vrut să renunț la fotbal. Am terminat campionatul cu Dinamo și apoi am plecat la Hunedoara. Am spus „fac un pas în spate, însă vor urma doi pași înainte! voi ajunge antrenorul echipei naționale!”. Și am revenit în națională și ca jucător de la Corvinul, am fost convocat pentru un meci cu Spania, la Craiova. Aveam 35 de ani.

Cât ați jucat rolul de vicepreședinte ați făcut ceva important?
Am mers la Galați să-l aduc pe Tudorel Stoica.

La Dinamo?!
Da, la Dinamo! Am vorbit și cu el, și cu părinții lui. Nu s-a putut fiindcă el a preferat Steaua, al cărei suporter era.

„În '90, lumea ținea cu Dinamo. O depășisem pe Steaua la popularitate”

Ați pomenit despre revenirea la națională din postura de antrenor-jucător al Corvinului. Cum a fost?
Pesemne că a greșit Piști Covaci atunci, organizase un amical cu naționala împotriva Craiovei, înaintea meciului cu Spania. Bumbescu n-a vrut, dar așa era el...L-a accidentat pe Balaci, care n-a mai jucat cu Spania, și m-a accidentat și pe mine. Am jucat bandajat, cu mâna lipită de corp.

Apropo de Balaci, cum i-ați adus pe el și pe Cămătaru la Dinamo?
Amândoi avuseseră accidentări grave, dar i-am luat fiindcă Dinamo avea nevoie de popularitate. Era echipa Miliției, din cauza asta multă lume o ura. A Miliției, nu a Securității, cum spun unii! Cu Securitatea n-aveam nici o treabă, jucătorii erau angajați în secții de Miliție. Bine, lumea iubește echipele care joacă frumos, care câștigă. Se ajunsese ca în '90 să fie mai populară Dinamo, să aibă suporteri mai mulți decât avea Steaua, fiindcă noi jucam frumos și înscriam o mulțime de goluri.

Credeți că e posibil ca rezultatele echipelor românești să fi provenit și din mituirea arbitrilor, așa cum a povestit Cornel Dinu?
Am citit pe GSP.ro și articolul despre maghiarul-evreu Solti, care făcea astfel de lucruri pentru Inter Milano. Cred că se exagerează mult. Puteai face asta o dată, de două ori, nu la infinit, că erai în văzul lumii. Eu nu-mi aduc aminte vreun meci european pe care Steaua, Dinamo sa u Craiova să-l fi câștigat cu ajutorul arbitrilor.

Iordănescu a fost la un moment dat secund la naționala de tineret. Cum vă înțelegeați cu el?
Cum să ne înțelegem, dacă eu l-am adus în postul acela? Văzusem că Iordănescu era trimis la echipa de juniori a Stelei, nu avea loc la seniori. Și, într-un spirit de frondă față de decizia lui Halagian de a-l trimite la copii, l-am adus la Federație ca asistent al lui Drăgușin la naționala de tineret.

Adică ați văzut că Iordănescu avea calități de tehnician când el încă nu îndeplinise rolul acesta?
Normal! Iordănescu fusese un lider și fotbaliștii-lideri aveau mereu talent să devină antrenori foarte buni.

„La Hunedoara controlam jucătorii, îi obligam să termine liceul și apoi institutul. Când am ajuns la Dinamo, am găsit o echipă pe care trebuia s-o urmăresc prin restaurante. D-aia jucătorii de la Corvinul au ajuns să joace câte 90 de meciuri în națională, iar lotul pe care îl găsisem la Dinamo a rezistat doar un an cu mine"

„În parcarea de la Dinamo erau 20 de mașini cu numere de Provincie, nu exista nici un jucător bucureștean, crescut de club. Am zis «aoleu, ce echipă e asta?». Nu se poate ca un club să nu aibă nici un fotbalist format în casă, măcar un localnic! Și m-am apucat de treabă"
Mircea Lucescu