EXCLUSIV Interviu-eveniment cu Ilie Năstase: „Ceaușescu m-a sunat să joc la Wimbledon când toată lumea a boicotat turneul”

Poate ar fi timpul acum să uităm toate clișeele care i-au acoperit povestea. Să descoperim personajul din spatele actorului. Jucătorul Ilie Năstase. Ce îi plăcea, ce detesta, cum crede că s-a schimbat tenisul. Și care este meciul care nu-i iese din minte.

Timpul nu estompează imaginile, le proiectează în cinemateca tăinuită a memoriei. Om, rachetă, fileu. Și un dreptunghi trasat cu linii paralele și perpendiculare în care trăiești singur, față în față cu adversarul. Ilie Năstase tânăr. Înalt, zvelt, agil, plete. Răzvrătit. Talentul ca eufemism pentru geniu. Ilie Năstase, vehicul unicat al tenisului romantic. Posibil al tuturor timpurilor. Năstase nu a fost nici Laver, Mister Grand Slam, nici Mister perfect ca Roger, nici Ice Borg, ca Bjorn ghețarul care fierbea pe dinăuntru. Nici Djokerul Nole, nici taurul Rafa.

Năstase a fost altceva. Insolitul reprezentațiilor lui Ilie a umanizat o activitate născută din nevoia de agrement a aristocrației insulare. De la el încoace s-a schimbat ceva. Firesc, Ilie a adus zâmbetul și i-a sfidat pe încruntați. Când s-a retras, lucrurile au revenit la anormal.

Ilie Năstase alături de tatăl său și de fratele Costică

Racheta Dunlop și fratele Costică

Vă plăcea că vi se spune Nasty, adică al naibii, răutăcios?

Rosemary Casals, partenera mea de dublu, m-a botezat așa. Eu la început credeam că este doar un diminutiv englezesc al numelui meu.

Când ați pus mâna prima dată pe o rachetă?

Pe la 5-6 ani, dar era o improvizație.

Și pe una adevărată când?

La 10 ani am primit un Dunlop, nu am cum să uit prima mea rachetă de firmă.

Nu pot să îmi închipui că doar o ciocolată v-a deturnat de la fotbal spre tenis, cum ați povestit la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia.

În afară de faptul că am liniștit-o și pe maică-mea, care nu mai suporta să îmi vadă picioarele pline de vânătăi de la fotbal, a contat și că fratele meu Costică era deja tenismen consacrat.

Costică Năstase este mai mare cu niște ani decât dumneavoastră.

Da, cu 13. A jucat și el vreo 3 ani în Cupa Davis, a făcut dublu cu Țiriac. Nu mai știe nimeni chestia asta azi.

„Nu mâncam ciorbe și cârnați, asta e clar”

Ce fel de jucător ați fost? Pentru cei foarte mulți care nu v-au văzut.

Nu știu să spun ce fel de jucător am fost. Dar știu că îmi plăcea să joc. Mă adaptam pe orice fel de teren. Când am ajuns prima oară la Wimbledon, la 20 de ani, nu știam ce-i aia iarbă, habar nu aveam ce trebuie să fac, cum să mă duc la fileu.

Aveați ceea ce se numește acum un plan de joc în funcție de adversar?

Ce plan de joc? De unde informații? Nu aveam preparator fizic, antrenor cu tactica, nutriționist. Conta doar că ne cam cunoșteam între noi.

Altceva?

Nu îmi plăcea niciodată să zic eu îl bat pe ăla, eu fac, eu dreg. În schimb, mă simțeam bine pe teren. Mă bucuram. De-aia îmi și complicam viața, voiam să câștig punctul în felul meu. Doar așa eram fericit.

Ce mâncați, ce beați? Aveați o dietă specială? Ați fumat?

Nu am fumat niciodată, nu am fost băutor. Iar de mâncat mâncam puțin, că trebuia să fii ușor pe teren. Nu aveam nutriționist, dar nu mâncam ciorbe și cârnați, asta e clar.

Australienii săreau peste fileu de 100 de ori!

Cum stăteați cu pregătirea fizică? Am citit undeva că nici nu vă antrenați.

Antrenamentul meu era jocul. Jucam și dublu, și dublu mixt, ăsta era cel mai bun antrenament. Azi nu se mai poate. Uită-te la Djokovici, zici că e din cauciuc.

În afară de jocul propriu-zis, nu se poate să nu fi făcut și antrenamente specifice.

I-am zis lui Țiriac să ne uităm la australieni, care erau cei mai la modă atunci. Newcombe, Laver, Rosewall, Fraser, Stolle. Ce fac ei?

Și?

Așa am aflat că era unul Harry Hopman, mare antrenor, care îi înnebunea cu pregătirea fizică.

Care în ce consta?

Azi pare de râs. Îi punea să sară peste fileu de 100 de ori dintr-o parte în alta! Îți dai seama?

Ce nu s-a schimbat în tenis peste ani?

Talentul. Acum e mai mult fizic jocul, nu doar în tenis. Dar talentul există și trăiește peste ani.

„De ce nu te duci, mă, la fileu?”

De ce astăzi se joacă atât de defensiv?

Poate pentru că viteza mingii este mult mai mare și este mai riscant să urci la fileu. Pe timpul meu, inclusiv pe zgură se juca serviciu-vole. Dar nici nu au curaj băieții ăștia. Mă uit la grecul ăsta, la Tsitsipas.

Și? Nu vă place?

Ba da. Dar ai aproape 2 metri, ai serviciu puternic, și pe al doilea, de ce nu te duci, mă, la fileu, ce poate să îți facă adversarul, pe unde să te paseze?

Am văzut un rezumat extins al finalei de la US Open din '72, pe care ați câștigat-o în fața lui Arthur Ashe. Se juca un tenis de cea mai bună calitate.

Da, era spectaculos, era mai uman acel tenis. Eu puteam să fac asta fiindcă mă deplasam foarte rapid. Țiriac râdea de mine, zicea că aveam niște piciorușe cât mâinile lui.

Apropo de progresul tehnologic. Schimbarea materialului, a rachetelor. Cum ar fi să joace cei de azi cu rachetele acelea micuțe de lemn? I-ați vedea?

Nu, cred că nici nu ar nimeri mingea. De altfel, au și refuzat să facă un demonstrativ cu rachetele vechi.

„Ce ai, mă, ești nebun?”

Este de notorietate prietenia cu Jimmy Connors.

În ‘73 el tocmai ieșise de la UCLA, celebra universitate americană. Aveam același manager. „Fii atent, ți-l trimit la Roland Garros să joci cu el la dublu, o să fie viitorul număr unu mondial”, îmi zice managerul.

L-a trimis?

Da. Jucăm bine, ne calificăm în finală. Înainte de meci, vine Jimmy la mine. Băiatul, la locul lui, îmi zice: „Domnul Năstase, aș prefera să nu ne prezentăm la finala de dublu”.

Cum ați reacționat?

„Ce ai, mă, ești nebun?!” ”Păi, mâine jucați la finala la simplu. Dacă obosiți?” „N-ai înțeles, ăsta e antrenamentul meu, n-am jucat de două zile că a plouat și tu îmi zici să nu joc la dublu?”

Și ați jucat?

Da, am pierdut cu 8-6 în decisiv la Tom Okker și John Newcombe. A doua zi am disputat finala cu Niki Pilici. Am câștigat lejer, 3-0 la seturi. Vezi, asta spun, plăcerea aceasta de a juca parcă nu o mai văd la nimeni acum.

Apropo de Connors, am înțeles că l-ați ajutat și cu altceva la începutul carierei.

Știi că Henri Lacoste, celebrul Lacoste, unul dintre muschetarii tenisului francez, a inventat racheta metalică?

Nu, dar știam că Jimmy Connors a fost primul care a jucat cu ea.

El și Billie Jean King. Ei, eu l-am pus pe Lacoste în legătură cu Connors. Dacă mi-l aduci pe Jimmy îți dau tot ce vrei, pe viață. Tare Lacoste ăsta, el a inventat și crosa de golf cum arată azi.

Apropo de echipamente sportive. Cum a fost povestea cu Nike, că se știe că i-ați fi refuzat?

Nu-i adevărat. Am fost primul sportiv din lume care a semnat contract cu Nike, scrie și în wikipedia. Phil Night, fondatorul firmei, mi-a zis „Ilie, suntem la început, nu avem bani prea mulți, îți pot oferi 10.000 de dolari”. Eu am fost de acord. Doar că...

Doar că...

S-a dus managerul meu și i-a spus că nu acceptă mai puțin de 15.000. Iar Phil Nike a semnat și a zis „M-ați ruinat!”. Tot atunci, pe relația mea, i-a făcut contract pe un an și lui Connors.

Ilie, Captain Gibson și toaleta

Nu erați cel mai bun prieten al arbitrilor din câte îmi aduc aminte.

Mă luam la harță fiindcă aveam dreptate, simțeam când e mingea bună și când e out. Țiriac îmi și zicea când vedea că o las. „De unde p...a m...ii știi tu, mă, că iese afară un centimetru?” Așa și cu arbitrii. L-am pus odată pe unul să asculte fileul cu urechea, altuia i-am luat ochelarii, unuia pălăria.

Cum reacționau?

Ce, nu știi? Amenzi. Știi că pe vremea aceea nu aveai voie să te duci la toaletă în timpul meciului. Cel mai strict era ghici unde?

Bănuiesc că la Wimbledon.

Normal. Era loja regală, veneau ducele de Kent, sora Reginei, Margaret. Regina a fost o singură dată, când a jucat a lor, Virgina Wade, finala.

Bun, și dacă vă venea, ce făceați?

Mie mi-a venit odată, era arbitru unul Gibson. Captain Gibson, foarte sever, așa, cu papion. Eu, crispat, stăteam cu picioarele încrucișate, mă țineam cu mâinile. Se uită la mine și zice „Mister Nastaze, you seems to have a problem?”.

Și?

M-am uitat, așa, la el și îi zic: „Da, Captain, probleme.” „Știi că nu se poate”, îmi răspunde. „Bine, dacă regulile spun așa, fac pe mine, în chiloți. Sau fac aici, pe teren” Stăteam cu mâna pe fermoar. Se sperie și zice „Du-te naibii de nebun la toaletă!”.

Cel mai bun meci, cel mai trist meci

Aveți un meci pe care nu îl puteți uita? Cel mai bun meci al lui Ilie Năstase în opinia lui Ilie Năstase.

Finala cu Stan Smith, din '72, de la Wimbledon

Dar ați pierdut...

Ăsta este meciul pe care nu-l pot uita. Finala asta nu trebuia să o pierd niciodată! Eram în formă, fizic stăteam excelent, am avut 2-1 la seturi și minge de 5-2 în decisiv. Las’ că mi s-a mai rupt și racheta, am luat una de la Panatta, care era în tribună.

Simt că vă doare și acum.

Meciul ăla s-a jucat la câteva mingi, a durat aproape 5 ore. Nu trebuia să pierd! Știi, după aceea am jucat finala la dublu, cu Connors, și la dublu mixt, cu Rosemary Casals. La 9 și jumătate seara eram tot pe teren. Cine mai face așa ceva acum?

Dar tot în ‘72 ați câștigat US Open finala cu Arthur Ashe. Se juca încă la Forest Hills, pe iarbă.

Da, așa-i. Poate că într-un fel s-a compensat cu ce nu reușisem la Wimbledon. M-a condus ăla cu 2-1 la seturi și 5-2 în setul 4.

„Primeam invitații, nu mă lăsau să plec la turnee”

Ați avut talent cu carul, multă lume spune că puteați câștiga mai multe Grand Slam-uri.

Puteam să câștig și mai puțin. Vrei un motiv? Eu nu am disputat niciun turneu de Grand Slam la nivel de juniori. Probabil că aș fi avut alt palmares dacă mi se permitea să joc afară mai devreme. Reține, cariera mea internațională a început pe la 20 de ani cu o întâmplare fericită!

Greșesc eu sau pe atunci nu aveați nici măcar scaune pe care să vă așezați în pauze?

Nu erau scaune. Am și câștigat un pariu pe 1.000 de dolari cu Țiriac pe chestia asta. El zicea că stăteam pe scaune la finala din ‘72 de la Wimbledon. Nu, dom’le, asta s-a întâmplat exact din anul următor, de la ediția din 1973!

Wimbledon și limonada scârboasă

Păi, cam diferă de confortul de acum, când copiii le țin prosoapele jucătorilor și le aduc sucurile.

Da, nu îmi place deloc treaba asta.

Dumneavoastră cum vă relaxați în pauze?

Auzi, păi, a ținut aproape 5 ore finala cu Smith. Jucam ca nebunii. În pauze, stăteam în picioare lângă scaunul arbitrului principal. Puneam rachetele pe jos, prosopul și beam limonada aia scârboasă și caldă pe care ne-o dădeau organizatorii. Da’ ne era sete, o beam.

Apropo de ediția din ‘73, a fost cea cu boicotul?

Da. Majoritatea jucătorilor importanți din ATP au refuzat să mai vină la Wimbledon, solidarizându-se cu Pilici, care fusese suspendat pentru că nu a vrut să joace în Cupa Davis pentru Iugoslavia.

Telefonul de la Ceaușescu

Dar dumneavoastră ați participat, iar oficialii de la All England au apreciat gestul. V-a obligat cineva să spargeți blocada?

Da, am primit telefon de la Ceaușescu. Țiriac, de exemplu, nu a participat. Au mai fost acolo în anul acela și Connors, și Borg. Bine, ei erau foarte, foarte tineri, nu erau încă mari jucători.

Deși lipsea crema circuitului profesionist, nu ați reușit să profitați. A fost o finală Kodes - Metreveli, neașteptată și nedorită de nimeni.

Am pierdut în turul 3 la Sandy Meyer, deși eram cotat principal favorit după ce cu o săptămână înainte câștigasem la Queen’s. Tot pe iarbă.

De ce tenisul românesc nu a mai născut un al doilea Ilie Năstase? Nici înainte, nici după '89?

Mi-ar fi plăcut să fi apărut nu unul ca mine, ci unul mai bun decât mine. Nu știu, nu am un răspuns. Poate o ieși ceva de la academia mea acum, că după 12 ani de litigii am reușit să o pun pe picioare. Și hai să vă mai arăt trofee, poze. Am aici tot, nu s-a pierdut nimic.

Mergem apoi la Complexul Stejarii. Vedem terenurile pe care se antrenează copiii. Ion Țiriac ne salută glacial. Ținuta sport a lui Năstase contrastează cu eleganța de patriarh a miliardarului care pare încălțat cu niște pantofi din piele de aligator. Întotdeauna au fost atât de diferiți. Acum, după mai bine de 50 de ani, continuă să se tachineze. Într-un fel, ei joacă și acum la dublu.

"Nu îmi place cum sunt tratați copiii de mingi de către jucători. Ce, au dizabilități, nu pot să își ia prosopul și apa singuri?" Ilie Năstase

"Pofta de joc, plăcerea, astea au fost principalul meu motor"

"Când jucam noi nu era iarbă în față la fileu, acum nu mai e iarbă pe fundul terenului"

"Ce nu mai văd acum? Plăcerea de a juca, asta parcă nu o mai văd acum"

"Am văzut Europenele de handbal, cât de brutal se joacă. Păi, mai putea azi Gațu să o dea pe la spate?"

"Jucătorii de azi au pierdut contactul cu oamenii. Noi pierdeam, câștigam, stăteam printre oameni"

60 de titluri la simpluși 45 la dublu are Ilie Năstase, fiind în Top Ten all-time turnee câștigate în carieră

„Țiriac era supărat pe mine și avea dreptate”

Ilie Năstase rememorează lucid cum am pierdut finala de Cupa Davis din '72, contra americanilor, își dorește ca Simona să fie mai ofensivă și o sfătuiește să se concentreze pe Grand Slam-uri.

Casa campionului este un sanctuar al amintirilor. Trăiesc laolaltă trofee, fotografii alb-negru și color, colaje din ziare, dosare cu rezultatele tuturor turneelor. Bătrânele rachete știu cel mai bine povestea, dar acum tac înțelept.

Un paradox imens. Cum să îți închipui că omul care a dat senzația că și-a trăit viața sub semnul provizoratului și al improvizației poate fi atât de ordonat? Atât de grijuliu, de atent cu orice atom al memoriei? „Știu tot. Unde am fost, cu cine am jucat. Am strâns tot aici, în dosare, toate meciurile, ‘71, ‘72, ‘73, ‘74, ‘75. În ‘76 nu am lipsit mult din circuitul ATP. Jucam cu Chris Evert în echipă pentru Los Angeles, un șir de turnee între orașe în State”.

Aveți casa plină cu trofee.

Mai am încă două camere pline cu trofee și amintiri. I le dau lui Țiriac să le pună la terenurile de la Stejarii.

Înregistrarea curge. Ne arată fotografia cu Nixon, pe peluza de la Casa Albă. "Aici eram în ‘69, după prima noastră finală de Cupa Davis cu americanii, la Cleveland. Uite-i, Cliff Richie, Graebner, Ashe. E în poză și Philippe Chatrier" (n. red., fostul președinte al Federației Franceze de Tenis și al ITF). Poze cu Pele, cu Beckenbauer, cu Cruyff, pe care, îmi zice, l-a admirat în mod special.

Ați strâns ceva, nu glumă!

Am ținut tot, nu am pierdut nimic. Țiriac nici nu avea poza asta, s-a rugat de mine să îi fac o copie.

Noroc cu Lacoste!

Haideți să vorbim despre Cupa Davis. E un capitol aparte al carierei lui Ilie Năstase.

Așa-i. Cariera mea a depins în bună măsură de Cupa Davis. Știi de ce?

Nu, dar vreau să îmi spuneți.

Norocul meu a fost că atunci când aveam 20 de ani, deci în 1966, am jucat Cupa Davis la Paris. La simplu nu câștigasem niciun turneu. Nu prea ieșisem să joc afară, nu mă știa nimeni. Ți-am zis, rusul Metreveli jucase de la 15 ani la Wimbledon.

Așa, și ce s-a întâmplat atunci, la Paris?

În tribună erau așa-numiții muschetari ai tenisului francez: Lacoste, Borotra, Cochet și Brugnon (n. red., jucători celebri, multipli câștigători de Grand Slam în anii ‘20-’30). După meciul de dublu, vine la noi Rene Lacoste și întreabă: „Da’ voi de ce sunteți echipați în toate felurile? Care cu Slazenger, care cu Fred Perry?”.

Și ce i-ați spus?

Că ne îmbrăcăm, fiecare, cu ce găsim. Teniși, restul echipamentului. „Îmi place de amândoi cum jucați, mai ales de tine, vreau să vă dau echipament. Sunteți de acord?”, ne zice Lacoste. Ba bine că nu!

S-a ținut de cuvânt?

A doua zi au venit niște cutii mari, seturi întregi de echipament. Plus cămăși, pulovere câte 15 bucăți. I-am mulțumit, apoi el îmi spune: „Săptămâna viitoare începe Roland Garros. Tu ce faci?” „Păi, ce să fac? Mă întorc în România!”. Nici viză nu mai aveam. Țiriac juca, el era deja consacrat în circuit.

Și?

„Vorbesc cu organizatorii să îți dea un wildcard”, insistă Lacoste. Ăsta a fost marele meu noroc, altfel cine știe ce se alegea de cariera mea? Am trecut două tururi, în primul de Drysdale, în al doilea de Kodes. Și în al treilea mi s-au rupt rachetele. Că mari și late aveam vreo două sau trei.

„Joacă, mă, fă-ți loc în program!”

Să ne întoarcem la Cupa Davis.

Ce vrei să îți spun? Că am jucat trei finale, la Cleveland în ‘69, la Charlotte în ‘71 și la București în ‘72, știe lumea. Le-am pierdut pe toate, prima cu 5-0. Că aveam 2 dolari și jumătate diurnă, am mai spus-o.

Dar statul român de unde câștiga bani de la Cupa Davis?

Au încasat bani gârlă de pe urma noastră după cele trei finale, că se transmiteau meciurile în toată lumea. Dar pentru noi conta că jucăm în echipă. Eu făcusem fotbal, Țiriac, hochei, aveam spirit de echipă. Înțelegi?

Cred că da. Și cu turneele cum procedați, renunțați la ele pentru Cupa Davis?

Lăsam și câte două, trei turnee ca să venim la Cupa Davis. Mă uitam acum la fetele astea ale noastre: ai șansa o singură dată să joci în echipă, joacă mă!, fă-ți loc în program, turnee mai sunt!

De ce era supărat Țiriac

Cum ați pierdut finala din ‘72, de la București? Eram mari favoriți, Năstase era marea vedetă, se disputa pe zgură, suprafața noastră favorită.

Totul adevărat.

Sunt tot felul de legende pe marginea acelui meci cu americanii. Că erați certat cu Țiriac, că nu v-ați omorât cu firea.

Asta este o mare tâmpenie că am vândut meciul. Dar Țiriac era supărat pe mine. Și avea dreptate.

În ce sens?

Am venit la București cu doar 4-5 zile înainte de finală. Țiriac zice: „Unde ai fost, mă?”. Jucasem la Seattle, că semnasem cu ei, și la Los Angeles. Jucasem pe ciment, iar în zilele alea puține n-am avut timp să mă acomodez cu zgura.

Culmea, ați pierdut și la dublu! Din ce țin eu minte, nici măcar nu vă vorbeați.

Nu vorbeam. Era supărat, clar. Nu mai pierduserăm la dublu de nu mai știu când. Dar Țiriac a jucat extraordinar atunci, a câștigat meciul cu Tom Gorman, l-a dus pe Smith în 5 seturi.

Tovarășa cu batic

Cum a reacționat Ceaușescu?

A respectat protocolul. Ne-a primit după finală, pe noi și pe americani. Eu mi-am cerut scuze că nu pot să stau prea mult, am ciocnit un pahar și am plecat, că aveam avion spre Barcelona. Unde, la o săptămână distanță, aveam să-l bat pe Smith. Ca să vezi cum e viața!

E adevărată povestea aia cu Tovarășa care v-a abordat atunci? Pare neverosimil.

Da. Când să ies din sediul CC (n. red, Comitetul Central al PCR) era o femeie cu batic pe cap, stătea, așa, rezemată de un perete.

Nu ați recunoscut-o?

Când m-am apropiat, da. „Măi flăcău, unde te grăbești așa? Ia vino să vorbim puțin!”. „Sărut mâna, doamnă!” Eu îi răspund că am avion spre Barcelona. „Uite, s-au auzit zvonuri că ai vândut meciul americanilor. Dar noi nu credem așa ceva. Tu du-te liniștit că n-o să-ți facă nimeni nimic”

Brunetti, sosia lui Ilie

Dar lumea a continuat să vorbească...

Știi ce a mai alimentat prostia asta? Aveam un prieten, un italian, Brunetti îl chema. Arbitru internațional și vicepreședintele federației de la Roma.

Și care este rolul lui în poveste?

Venise la București zilele alea. Noi eram în cantonament la Arcul de Triumf. Aveam pază la intrare cu securiști, unde să plec? Așa că i-am împrumutat lui mașina mea, un Ford Capri.

Tot nu înțeleg.

Iar ăla semăna cu mine, era înalt ca mine, cu plete. Brunetti s-a dus în fiecare seară la Melody Bar. Așa a ieșit legenda că eu stăteam toată noaptea prin baruri.

146 de meciurila simplu și la dublu a disputat Ilie Năstase în Cupa Davis

Era open, era banilor

Erau bani mulți în joc la Grand Slam-uri?

25.000 de dolari la US Open și la Roland Garros, parcă un pic mai mult la Wimbledon.

Știu că alta era valoarea dolarului, dar față de premiile de acum e o diferență uriașă.

La Turneul Campionilor se lua dublu. 50.000 de dolari pentru câștigătorul turneului, iar dacă se întâmpla să fii și numărul 1 în anul acela, 100.000.

Cum a fost cazul dumneavoastră în 1973.

Am câștigat și în 1971, 1972 și 1974, am pierdut finala la Melbourne cu Vilas în ‘74. Ăla era turneul meu favorit.

Vă impozita regimul comunist câștigurile de la turnee?

Nu, plăteam impozitul acolo unde luam banii. A fost bine din ‘68, de când a început Era open, că puteam lua și noi, așa-numiții amatori, bani ca profesioniștii.

La Melbourne de ce nu jucați? Ați fost o singură dată.

Era prost pus în calendar, iarna, imediat după Sărbători. Mai era și distanța. Bine, noi ne mai și plângem, că mergem cu avionul. Hai să îți povestesc una cu Fred Perry, marele campion englez din anii ‘30.

Sunt ochi și urechi.

Era haios Fred Perry. Au plecat cu vaporul spre Melbourne, de la Marsilia. El cu muschetarii francezi. Lacoste, Borotra, toți ăia. S-a defectat vaporul pe drum, mă rog, ajung ei într-un târziu în Australia.

Așa, și?

Fred Perry coboară primul pe chei, fuge, cumpără un ziar și vine înapoi la vapor. „Nu mai coborâți, mergem înapoi acasă, turneul a început de 3 zile!” Vezi, cam așa era atunci. Și acum ne plângem când călătorim o zi cu avionul?

„Dă-le naibii de turnee mici!”

Inevitabil, hai să vorbim un pic și de Simona. Cum vi se pare jocul ei în ultimul timp?

A progresat tehnic. Acum lovește mingea, mai și atacă, mai pune și o scurtă. Dar o să aibă mereu probleme cu cele care lovesc tare.

Mie mi se pare că și cu cele tehnice. Ce ar putea să facă mai bine?

Să se ducă mai des la fileu. Problema este că acum toate vor să o bată, nu mai este o necunoscută. Este vânată. I-am și zis!

Ce?

Ai fost numărul 1, gata, liniștește-te! Acum, ce contează sunt turneele de Grand Slam. Dă-le naibii de turnee mici, concentrează-te pe alea mari! De-aia mi-a și părut rău că a pierdut la Melbourne, unde eu am crezut că va câștiga clar.

Lobul liftat, moștenire de la Manolo Santana

Vă pun o întrebare tâmpită. Cine a fost cel mai mare?

Cine sunt eu să fac clasamente? În ordine cronologică, Santana mi-a plăcut, pe urmă Rod Laver, care avea niște lovituri așa, curate. Toți australienii ăia mari, Emerson, Rosewall, Newcombe.

Nu i-ați mai prins în plină glorie.

Așa-i. Apropo de mari jucători, vezi tu, dacă nu te duci pe la marile turnee te uită lumea. Uite, cine mai vorbește azi de Sampras, de Edberg, de Lendl?

Ați fost un jucător spectaculos. Care era lovitura preferată?

Lobul liftat cu reverul. Asta o învățasem de la Santana. Extraordinară lovitură.

Tenisul cu chip uman

Spuneați că tenisul de odinioară era mai uman. Cum vă înțelegeați cu ceilalți jucători?

Noi comunicam mai mult cu spaniolii, cu italienii, cu sud-americani. De partea cealaltă, englezii, australienii și nord-americanii. Dar știi ce? Atunci nu era răutate la mijloc. Nu erau nici premiile așa mari, nu ne omoram așa pentru ele. Pierdeai, îți trecea repede. Mie cel puțin. Și altceva.

Ce?

Aveam contact cu oamenii. După meci mergeai la bar să bei un suc, o cafea, petreceai timp cu toată lumea, dădeai autografe, stăteai de vorbă. Erai printre oameni. Noi, pierdeam, câștigam, dădeam ochii cu lumea.

Semnează și astăzi autografe jucătorii.

Acum, ca să ajungi la jucători trebuie să treci de 5 manageri, de 5 nu știu ce. Țin minte că Agassi după o finală la Roland Garros s-a dus prin tunel la vestiare, s-a urcat în mașină și dus direct la hotel. A, mai știi meciul ăla cu scandal de la US Open cu McEnroe, în 79?

Sigur, s-a schimbat și arbitrul. Ați fost avertizat, pe urmă punct și game pierdut.

Mă dăduse pe mine afară, m-a băgat înapoi, pe urmă pe el, l-a băgat înapoi. S-a terminat meciul pe la două noaptea cu scandal, cu poliție. Și unde să merg să mănânc la ora aia? Mă duc la un McDonald’s, peste drum de Flushing Meadows. Peste cine dau acolo?

McEnroe?

McEnroe cu prietena lui. Ne-am împăcat, am mâncat un hamburger, am băut o Coca Cola. Ei, azi nu se mai poate face așa ceva. Îi și zicem de curând lui Mac, băi, cum ne mai certam noi cu arbitrii dacă aveam toată tehnologia de acum?

Scurtele și nervii lui Connors

Din ce îmi aduc aminte, în afara lobului liftat mai aveați o lovitură predilectă. Tare vă plăcea să puneți și scurte.

O, da. Am jucat o dată la Roma cu Tom Okker, olandezul. Țiriac, exasperat, îmi zice după meci: „Măi nebunule, tu știi câte scurte i-ai făcut ăstuia? Vreo sută! Și nu ți-a reușit decât una.” „Da, îi răspund, dar mi-a reușit ultima, cu care am câștigat meciul.”

Tot cu șotiile mi se pare că l-ați supărat și pe Connors.

Din cauza asta, că îmi plăcea să glumesc pe teren. A venit într-o zi la mine și îmi zice: „Nu mai vreau să mă antrenez cu tine. Tu mă iei la mișto, îmi dai numai scurte, loburi și eu îmi pierd încrederea. Eu trebuie să îmi antrenez măcar jumătate de oră lovitura de dreapta, care e ceva mai slabă. Cu tine nu pot.”

Și?

L-am înțeles, dar am rămas prieteni. Cu toți am rămas prieten, nu am avut și nu am dușmani. Mă supăr repede. Dar îmi trece la fel de repede. Așa cum s-a întâmplat și atunci când ați scris articolul ăla despre pensia mea de general. 

"Bine că pe vremea mea nu era tehnologia de acum, că nu mai aveam cum să mă cert cu arbitrii"

"Greșeala părinților este că îi împing pe copii. Dacă ei nu își doresc, nu vor ieși niciodată jucători"

23 august 1973e data la care Ilie Năstase a devenit primul număr 1 mondial al clasamentului computerizat ATP. Și-a păstrat poziția până pe 2 iunie 1974