EXCLUSIV Señor Duckadam » Interviu-eveniment cu legendarul portar al Stelei la 60 de ani! Dezvăluire cutremurătoare: „Dacă-mi descopereau anevrismul mai repede, nu mai exista Sevilla”

Suntem la vila lui Helmuth Duckadam din Domnești, iar eroul de la Sevilla o roagă pe fiica sa cea mică, Julianne, să butoneze din telecomandă și să proiecteze pe televizor imaginile memorabile din finala Cupei Campionilor Europeni 1986. Fostul portar împlinește 60 de ani, iar penalty-urile istorice din meciul cu Barcelona au parcă acum o savoare și mai mare. 

Helmuth, hai să rejucăm seria loviturilor de departajare și să le comentăm cu ochii și mintea de azi! Miți Majearu începe loteria!

Nu m-am uitat la niciun penalty atunci. Stăteam în colțul din stânga careului și când jucătorul se apropia de minge mă lăsam pe spate. Știam ce s-a întâmplat doar din reacția sonoră a tribunei. Majearu a tras la siguranță, cu latul, cum îi place unui portar, adică aproape de el. A fost destul de simplu pentru Urruti să pareze.

Ce-ai simțit după prima ratare?

Nu mă interesa ce fac colegii. Mă translatasem mental într-o altă lume, a mea. Mă interesa în acele momente doar cum procedez eu. Poate e greu să credeți sau să vă închipuiți, dar efectiv m-am rupt total și mă concentram strict pe treaba mea. 

„Loți a tras mai rău decât Majearu”

Alesanco a deschis penalty-urile Barcelonei.

Da. Mă gândeam cam unde ar putea executa. Stătea foarte aproape de minge, era greu să dea cu latul. A preferat să tragă tare, la semiînălțime, perfect pentru orice portar. E zona cel mai simplu de acoperit. 

A fost intuiție sau ai citit dinamica piciorului?

Intuiție! Astea sunt povești, că te uiți la picior să urmărești cum îl rotește și te duci în funcție de ce vezi. Nu există așa ceva într-o clipă. 

A urmat Boloni, un specialist de la 11 metri. Te gândeai că va rata și el?

Nu. Mă așteptam ca Loți să dea tare, dar a tras și el la semiînălțime, ca Alesanco. A executat chiar mai rău decât Majearu. 

„Penalty-ul lui Pichi Alonso a fost cel mai simplu”

Pedraza?

De aici am intrat deja într-un joc al logicii. Majearu și Boloni au tras una în stânga, alta în dreapta. Pedraza se gândea probabil că voi schimba și eu partea față de Alesanco și mă voi duce în stânga. El a tras cel mai bine dintre toți, jos, la colț. 

Lăcătuș aproape că a rupt plasa!

N-a rupt-o, dar s-a aplecat pe minge și a dat tare în ea. Tânăr, fără emoții, i-a ieșit. 

Pichi Alonso!

A fost cel mai simplu penalty. Era logic faptul că, după două șuturi parate în dreapta, ar trebui să plec în stânga. Așa că el a tras tot în dreapta, iar la mingea asta se și vede că plec înainte cu câteva fracțiuni de secundă. Am fost sută la sută că va păstra colțul. A și lovit balonul puțin greșit, fiindcă se vede cum sare un pic din gazon în momentul șutului. 

„Radu II m-a trezit: «Helmuth, am luat Cupa!»”

Balint a făcut 2-0.

Un sânge rece fantastic. Gabi n-a fost un jucător tehnic, dar de data asta se face că dă cu latul într-o parte și apoi o întoarce din picior. 

Și vine momentul cheie: Marcos la al patrulea penalty al Barcei!

Am gândit-o cum să-l păcălesc. Mă puneam în locul lui și mă întrebam ce crede despre mine, ce colț îmi voi alege. Sunt niște mișcări foarte fine, la derută. Mă duc în dreapta, vin în stânga, iar în dreapta și plonjez în final în stânga. 

E momentul în care Teoharie Coca Cozma rostește celebrul „Suntem finaliști, am câștigat Cupa!”. 

În euforia generală, n-am realizat pe moment că s-a terminat meciul. Eu mă bucuram că apărasem și al patrulea șut. Când s-a făcut meleul au început colegii să strige că am câștigat. Radu II m-a trezit: „Helmuth, am luat Cupa!”. Abia atunci mi-am dat seama că totul s-a încheiat fericit.

„Lui Lucescu i-am apărat primul penalty din Liga 1”

Duckadam povestește două momente importante din carieră legate de Mircea Lucescu: „M-a convocat la națională chiar dacă jucam în Divizia B, la UTA. Atunci, la începutul anilor '80, am ratat o oportunitate, fiindcă a vrut să mă titularizeze cu Elveția, dar, în dimineața jocului, i-am zis că am emoții și nu pot să apăr. Mă uitasem pe unde joacă ăia, prin Bundesliga, și m-am temut să nu iasă prost. L-a băgat pe Moraru. M-a folosit apoi integralist la un 1-0 cu Danemarca și câteva minute cu RDG. El mă sfătuise să mă duc la Craiova, că au echipă bună, îmi dau și 50.000 de lei și mă ajută cu facultatea. Am refuzat, pentru că știam cât de greu e să fii acceptat printre olteni dacă nu ești de-ai lor. Interesant e însă că lui Lucescu i-am apărat primul meu penalty din Liga 1, într-un UTA - Corvinul. A tras slab în stânga, partea mea bună!”.

„Valentin Ceaușescu ne-a zis înainte de Kuusysi: «Voi veți câștiga Cupa!»” 

Eroul de la Sevilla vorbește despre întreg parcursul european care s-a finalizat prin cucerirea CCE. Evocă două faze vitale din meciurile cu Lahti și Anderlecht, la care, dacă n-ar fi intervenit salvator, istoria se scria altfel.

Haideți să disecăm un pic traseul european din '85-'86. Ați început cu dubla contra danezilor de la Vejle?

Ne-a surprins dimensiunea redusă a stadionului de acolo. Noi aveam unele mai arătoase și la liga secundă. N-am făcut un meci strălucit acolo, am luat repede un gol, dar Radu II a egalat pe final. I-am distrus însă acasă, i-am luat pe sus cu viteza, le-am dat 4-1. Îl aveau pe Simonsen, un mare jucător, aflat însă la final de carieră. Am fost net superiori.

Honved?

Unul dintre cei mai dificili adversari, deși lumea spune altceva. Aveau opt titulari în echipa naţională a Ungariei. Am jucat bine acolo, am avut ocazii, am ratat mult, iar pe final, din unghi, a marcat Detari şi ne-au bătut cu 1-0. Dar acasă, cu 30.000 de oameni în tribună, i-am spulberat. A fost acel gol fabulos al lui Bărbulescu, care l-a găurit pe portarul advers. 

„Dacă Vercauteren înscria la București cine știe ce ieșea”

În sferturi, Kuusysi părea un adversar abordabil.

Părea, dar Kuusysi eliminase pe Zenit, campioana URSS, şi pe Sarajevo, campioana Iugoslaviei. Cred că a fost cea mai bună echipă din istoria lor. Când am jucat noi acolo, au înregistrat recordul de asistenţă, 30.000 de oameni. În minutul 82, a scăpat unul singur cu mine şi am respins-o în corner. Cine ştie cum ar fi stat lucrurile dacă nu o scoteam. Victoria noastră a venit târziu, pe final.

Anderlecht?

Aveau vreo 14 internaţionali, belgieni, danezi, iugoslavi. Ne-au bătut la ei cu 1-0, a prins Scifo o execuţie de excepţie, un lob. Noi nu prea aveam tupeu în deplasare, nu jucam la potenţialul nostru. Dar la Bucureşti am fost senzaţionali. Nu le-am dat nicio șansă. Nu vreau să mă laud, dar la 2-0 a scăpat Vercauteren singur cu mine şi iar am reuşit să parez. Dacă se făcea 2-1, cine ştie cum ar fi ieşit. A fost însă 3-0 pentru noi. Un meci fantastic. Vorba antrenorului lor, „în această seară nimeni nu putea să reziste Stelei”.

„Bluzele largi de la Apaca au intrat la apă”

Care a fost momentul în care aţi început să conştientizaţi că puteţi câştiga Cupa Campionilor?

Eu nu m-am gândit niciodată că ar fi posibil. Dar înaintea tragerii la sorţi pentru sferturi, când am căzut cu Kuusysi, eram în cantonament la Forban şi a venit Valentin Ceauşescu. „Voi o să câştigaţi Cupa Campionilor!”. Probabil mulţi am zis în sinea noastră că e plecat cu sorcova. Că e dus cu capul. Cum să luăm noi trofeul, când erau pe tablou Juventus, Bayern, Barcelona? Toată lumea bate acum câmpii că nu au fost echipele englezeşti. Nu, a lipsit doar campioana Angliei, care se putea pierde pe drum, cum au păţit Juve şi Bayern. 

Finala?

Ne gândeam să nu ne facem de râs. Vreau chiar să scriu o carte cu ce s-a petrecut în jurul acelei finale. În primul rând, Valentin Ceauşescu a reuşit să obţină o facilitate, să putem face două antrenamente în nocturnă pe vechiul „23 August”, să ne obișnuim cu condițiile respective. Apoi, UEFA a decis că Barcelona, fiind în Spania, poate folosi tricourile de bază. Având şi noi aceleaşi culori, a trebuit să schimbăm și să intrăm în alb. Ne-au adus un echipament de la Apaca. Bluzele erau largi, dar după prima spălare se făcuseră micuţe de tot. Ne şi distram. 

„Erau radiații de 200 de ori mai mari după Cernobâl”

Pentru penalty-uri v-ați pregătit înainte?

Da. S-o fi gândit nea Imi că se poate ajunge acolo! Am scos câteva și atunci. Mai băteam chiar eu, că îmi plăcea. Să fiu sănătos câte beri am câştigat la final de antrenamente din pariurile de la penalty-uri! 

Cine era clientul favorit?

Tătăran, colegul meu de cameră. La o miuță din finalul unui antrenament, îmi face o fentă că trage şi eu mă arunc în gol. Marchează pe lângă mine. „Hai, băi, ridică-te, că răceşti!”. Normal că m-am enervat. La următoarea fază, la un corner, i-am tras un pumn în cap de l-am pus la pământ. Am sărit la bătaie. Noi prieteni, colegi de cameră, soţiile prietene! Ne-a oprit nea Imi. La plecare, am luat-o pe jos spre Haiducului, iar el m-a ajuns din urmă cu mașina. „Hai, vino!”. M-am urcat, dar până la hotel nu ne-am vorbit. Când am ajuns, am scos 100 de lei, bani mulți, să-i dau că m-a dus un kilometru. Am început să râdem, ne-am împăcat la o bere. Acum sunt uimit când văd ce tam-tam se face că se bat doi jucători la un antrenament. 

Mergem spre finala de la Sevilla?

Înainte de asta cu vreo două săptămâni s-a produs celebra explozie de la Cernobâl. S-a și întrerupt campionatul vreo două săptămâni. Doar noi aveam voie să ne antrenăm. Veniseră cei de la armată să măsoare radiațiile și erau de vreo 200 de ori mai mult decât cota normală! Primeam tot felul de sfaturi: să nu prind mingea la piept, să mă feresc de plonjoane. Apoi, am plecat spre Sevilla cu două zile înaintea jocului. Ne-am luat cu noi mâncare, șampanie, un bucătar. 

„Îmi venea să strâng într-o pungă bananele aruncate de spanioli”

Dar cum era atmosfera în grup? Tensiune, relaxare, îngrijorare?

Veselie! Am ieșit la o plimbare într-un parc superb. În delegație era și maiorul Mutu de la contrainformații, care ne însoțea peste tot. Prietenul nostru! Lăcătuș îl mai lua la mișto. „Hai, domn' maior să facem o poză împreună, că și-așa rămânem după meci pe aici!”. „Terminați, mă, băieți cu glumele astea!”. Iar la ședința dinaintea partidei, nea Imi ne-a spus atât: „Arătați-le că știți fotbal!”.

V-a copleșit un pic stadionul din Sevilla, cu zeci de mii de fani ai Barcelonei în tribune?

Deloc. Eram obișnuiți. Și la Bruxelles, cu Anderlecht, fusese un stadion arhiplin. Iar în Ghencea fierbea arena! Problema a fost că fanii spanioli erau destul de agresivi. La încălzire, aruncau înspre mine cu banane, cu portocale. Cum ne lipseau fructele astea în perioada aceea, îmi venea să mă duc să le strâng într-o pungă! Dădeau și cu cuburi de gheață doar ca să te șicaneze. I-am zis arbitrului, lui Vautrot, și am ieșit la marginea careului de 16 metri să-mi fac încălzirea, că nu se putea altfel. 

„Bătea rechinul cu nasul în geam în dormitorul lui Vardinoianis”

Succesul din Cupa Campionilor a fost apoi recompensat și cu altceva decât un Aro la fiecare jucător?

Ne-a primit Ceaușescu și ne-a anunțat că ne mai dă 1.600 de lei impozabili. Dar acel Aro era mare șmecherie la acea vreme. Se vindea ca pâinea caldă. Costa vreo 200.000 de lei. Le-au scos din stocul armatei și ni le-au împărțit nouă. Am găsit client pentru ea imediat. 

La Sevilla v-a însoțit și celebrul armator grec Iorgos Vardinoianis. De unde și până unde apropierea lui față de Steaua?

Avea afaceri cu statul român, se împrietenise cu Iordănescu, pe care apoi l-a și dus antrenor în Creta. Simpatiza Steaua. După finală am mers cu familiile într-o vacanță de vreo patru zile asigurată de el la Atena. Superb! Hotel clasa întâi, bani de buzunar, vreo 1.500 de dolari pentru fiecare, iaht de un lux orbitor. Ne-a invitat să ne arate dormitorul lui de pe vapor. Era sub nivelul apei, îți bătea rechinul cu nasul în geam.

Peste ani, Alesanco, al cărui penalty l-ați apărat la Sevilla, a antrenat la Craiova. Ați mai vorbit cu el în România în acea perioadă?

Nu. Doar cu portarul Barcelonei, Urruti, m-am întâlnit la emisiunea „Surprize, surprize” ținută de Andreea Marin. Eu am fost surpriza pentru un puști, căruia i-am dăruit o pereche de mănuși, iar surpriza pentru mine a fost prezența lui Urruti. Au apărut și Lăcă, și Balint, autorii golurilor de la Sevilla. A fost emoționant. S-a întâmplat cu vreo două săptămâni înainte de a avea Urruti accidentul fatal, săracul! Dar o întâlnire interesantă am avut la un moment dat cu Van der Sar.

„Van der Sar își închipuia cum e să parezi patru penalty-uri consecutive”

Când a jucat Steaua cu Ajax?

Da. Am avut masa oficială la București, iar Van der Sar a fost entuziasmat când m-a cunoscut. „Am apărat și eu lovituri de pedeapsă. Dar spune-mi cum e să te bucuri la patru la rând? Nici nu-mi pot imagina!”. 

V-ați pus întrebarea cum ar fi arătat viața dumneavoastră după Sevilla dacă erați francez, englez sau italian?

Probabil că în străinătate ar fi existat alte posibilități. Reclame în primul rând. Dar sunt mulțumit cu viața mea și accept că asta era perioada. Până la urmă, nici Dobrin sau Dumitrache, doi monștri sacri ai fotbalului românesc, n-au ajuns nici ei peste hotare. Dacă aveam niște milioane de dolari în plus, aveam și un milion de griji pe cap!

"La școală stăteam în poartă și la fotbal, și la handbal. Aveam orgoliul să apăr penalty-urile și loviturile de la 7 metri. Mă gândeam că o să fiu erou pe la Constructorul Arad în Divizia C sau prin Cupa României. Dar am ajuns s-o fac în finala Cupei Campionilor. Mi-am depășit visul!" Helmuth Duckadam

„Un penalty se apără, nu se ratează”

Duckadam răspunde dilemei dacă un penalty se apără sau se ratează: „Se apără! Cine a spus că se ratează a zis o mare prostie. Dacă faci calcule, că portarul nu are cum să ajungă în nu ştiu ce colţ, având în vedere viteza mingii, e greşit. Executantul e om. Portarul e om. Niciunul nu poate fi perfect. Dacă îl pun pe Ronaldo sau pe Hagi să dea trei lovituri de pedeapsă în acelaşi loc, cu aceeaşi viteză şi la aceeaşi înălţime, le va fi imposibil. Mental, avantajul e de partea portarului. Nimeni nu-l va acuza că a luat gol, pe când un atacant va fi ținut minte toată viața dacă ratează un penalty”. 

„Lucică Bălan era un jucător fără splină. În pregătiri, când ajungeam noi la hotel de pe vreun traseu, el era deja odihnit, mâncat, se pregătea de al doilea antrenament”
Helmuth Duckadam

„Pițurcă a fost unul dintre cei mai inteligenți atacanți din istoria fotbalului românesc. Iar Tudorel Stoica era cel mai bun coleg din teren. Nu reproșa nimic la nimeni. Alerga el ca să recupereze. Un băiat fantastic!”
Helmuth Duckadam

„Nici nu prea știu ce s-a întâmplat în cabină după finală, fiindcă a trebuit să merg la conferința de presă. Am fost întrebat ce primă vom încasa, iar eu am răspuns că vom fi mulțumiți dacă se respectă ceea ce ni s-a promis. Și am adăugat că regret absența lui Stoica, cel mai bun jucător al Stelei”
Helmuth Duckadam

„Nu am avut orgoliul de a visa la câștigarea Balonului de Aur în 1986. Erau acolo Belanov, Lineker, Butragueno. Cred că am ieșit și eu în primii zece în acel an”
Helmuth Duckadam

„Belo a fost un fotbalist incredibil, comparat deseori cu Beckenbauer. Elegant. «Căprioara». Dar lumea uită un lucru: Beckenbauer culegea caimacul după ce Schwarzenbeck se lupta pentru minge. Pentru Belo, Schwarzenbeck a fost Bumbescu”
Helmuth Duckadam

4 sezoanea evoluat Duckadam pentru Steaua, în intervalul 1982 - 1986: a cucerit două titluri naționale, o dată Cupa României, Cupa Campionilor Europeni și fotbalistul român al anului (1986)

„Dacă-mi descopereau anevrismul mai repede, nu mai exista Sevilla” 

Duckadam vorbește despre numeroasele sale probleme medicale, operațiile repetate suferite la brațul drept, proteza purtată la genunchiul stâng și accidentul rutier teribil suferit în copilărie. „O să devin un Robocop!”.

Cum se vede viața la 60 de ani?

După minte nu se vede că ai 60, dar fizic te resimți pe la încheieturi, la oase, în general. Am făcut în 2018 o operație prin care mi-am pus o proteză la genunchiul stâng, iar acum lumea întoarce capul când mă ridic. Parcă mă rup în bucățele! (Exemplifică, mișcă genunchiul, un scârțâit subțire se aude). Așa face proteza! Am avut probleme pentru că era piciorul meu de bătaie. Puneam toată greutatea pe el, iar cartilajul s-a măcinat în timp. Urmează probabil și dreptul. O să devin Robocop! Vor suna toate sistemele de siguranță când voi trece prin porțile aeroportului. 

Degetele de la mâini le-ați avut vreodată fracturate?

Doar luxate! M-a ferit Dumnezeu și de rupturi de menisc sau de ligamente. Chiar vreți însă să știți istoricul meu medical? O să umpleți două pagini numai cu asta. Uite pastilele! Iau vreo 22 pe zi. Și o fac de pe la 30 de ani! Am trecut prin două meningite, una la 14 ani, cealaltă când jucam la UTA. Pe la 12-13 ani m-a lovit o mașină, am stat trei zile în comă. Munceam la niște ferme de unde mă întorceam cu bicicleta, eram pe șosea, am uitat să ridic mâna la stânga și m-a luat unul în plin. 

„Iau zilnic pastile ca să-mi mențin sângele subțire”

Și ce-ați pățit?

Mi-au pus o tijă la mână, dar când mi-au scos-o am dat în alte complicații. Mâncasem înainte de operație și am avut probleme la anestezie. Era să-mi înghit limba. O asistentă mi-a arătat ce semne avea pe mâini. O muşcasem. 

Cu mâna dreaptă, la care aţi avut operaţia după finala Cupei Campionilor, cum vă mai simţiţi?

Mă mai doare la schimbarea de vreme. Nici nu simt pulsul la ea. Am avut patru operații: 1986, 1998, 2008 și 2012. Ultima a fost la profesorul Brădișteanu. Se tot reparase artera, dar acum mi-au pus un tub înlocuitor. D-aia și iau atâtea medicamente, fiindcă trebuie să-mi mențin sângele subțire. 

La cât timp după finala cu Barcelona v-a lovit necazul cu anevrismul?

La vreo două luni. Știam că sunt probleme, îmi amorțea brațul. Toată campania aceea m-am chinuit. Am făcut atunci o mie de controale. Nu existau tratamentele și tehnologia de acum. Majoritatea doctorilor au dat-o pe reumatism. Norocul meu! Dacă se descoperea anevrismul mai repede, nu mai existam la Sevilla! 

„Da, domne, m-a împușcat, mi-a ieșit glonțul prin spate!”

Cum v-ați dat seama însă că e ceva foarte grav după victoria din Cupa Campionilor?

Eram la un foc de tabără acasă, la Semlac. Am alunecat pe iarbă, m-am sprijinit cu mâna în pământ și atunci cheagurile de pe arteră s-au dislocat probabil. M-au apucat niște dureri atroce. S-a albit mâna, medicul din Semlac și-a dat imediat seama că nu e de glumă, m-au trimis la Arad și apoi imediat la București, cu un avion de la Ministerul Apărării. L-au chemat din concediu pe generalul Vasile Cândea, șeful secției de chirurgie cardio-vasculară de la Spitalul Militar, iar el m-a operat de urgență. Nici nu mai știam ce se întâmplă cu mine. 

Vă amuzau sau ignorați legendele legate de faptul că ați fi fost împușcat deliberat în mână de Nicu Ceaușescu la o vânătoare?

Le luam în serios la început. Încercam să explic oamenilor realitatea, dar când am văzut că n-am succes, am început chiar să le umflu. «Da, domne, m-a împușcat, mi-a ieșit glonțul prin spate!». Mă ajuta și faptul că am cicatrice pe tot corpul. Când merg la plajă, se strâng pe lângă mine copii de șase, șapte ani. «Aici ce-ai pățit? Dar aici? Dar aici?». Bun, deci confirmam „conflictul” cu Nicu, fiindcă n-avea niciun rost să combați omul, dacă el avea părerea lui clară, indubitabilă. 

Dar cu Nicu Ceaușescu v-ați întâlnit pe bune vreodată?

O singură dată, când am fost premiați după Sevilla. 

Iar cu Valentin?

Suntem amici, dar nu la nivelul prieteniei pe care o are cu Boloni și Stoica. După Revoluție, când a plecat în Italia, a tras o noapte la mine, la Arad. Mai discutăm, chiar acum vreo două luni am vorbit ultima oară.

„Am debutat la UTA contra lui Dobrin”

Fotbal de-adevăratelea când ați început să jucați?

Pe la 15 ani, în liga a patra, cu echipa din Semlac. Apoi, după ce am terminat liceul, am plecat la Arad, la o școală profesională. M-am transferat și cu fotbalul la Gloria Arad, am trecut pe la UTA tineret, Constructorul și, în fine, echipa mare la UTA, unde m-a luat Jackie Ionescu. M-a băgat prima dată 20 de minute la un meci cu Târgoviște, la care juca Dobrin. Vă dați seama ce emoții! Am avut vreo două intervenții bune, n-am luat gol, etapa următoare m-a titularizat cu Sportul, am făcut un meci fantastic și așa am rămas între buturi mai departe. 

La Steaua cum ați ajuns?

Eram la antrenament la UTA și m-au chemat cei din conducere la birouri, unde mă aștepta Ion Alecsandrescu. Mi-a zis că vor să mă ia. Cam trebuia să fac și armata. Mi-a promis un apartament, o aprobare de Aro și alte chestiuni. Nu am văzut nimic până la urmă. Stângaciu, de exemplu, a reușit să-i convingă să-i bage gaze mamei lui la Predeal! Eu eram însă mai bleg, n-am știut să insist. Nicio butelie n-am luat! În fine, am ajuns într-o perioadă grea, se rulau zeci de jucători, aveam și concurență mare în poartă, cu Iordache și Nițu. Am debutat într-un meci de Cupa României la Rădăuți, iar după următoarea partidă am vrut efectiv să mă las de fotbal.

„Voinescu m-a ajutat să nu renunț după un gol comic încasat de la Rednic”

De ce?

Jucam cu Corvinul, la Brașov, iar Rednic mi-a dat un gol cu capul de la marginea careului mare. Am scăpat mingea în poartă printre picioare. Am pierdut cu 2-1 în sferturile Cupei. Drumul spre casă a fost groaznic. Văzuse toată țara ce gafă comisesem. Eram hotărât să-mi iau bagajele și să plec înapoi la Arad, dar Ion Voinescu m-a încurajat să merg mai departe, că și el avusese parte de necazuri din astea. O să-i fiu veșnic recunoscător! Tot datorită lui mi-am perfecționat priza la minge. Mă uit că portarii de azi parcă nu mai au curajul să prindă balonul. Îl resping. 

Cum era atmosfera la Steaua în acei ani?

Existau cam trei tabere. Una era gașca veselă, cu Iovan, Bumbescu, eu, Radu II, Weisenbacher. Apoi, tinerii, cu Belo, Balint, Hagi. Și serioșii, Pițurcă, Tudorel, Boloni. Lăcă era undeva între toți. Îl admiram însă mult pe Boloni. Voiam să îl imit. Stătea ultimul la refacere, venea cu soţia la teatru, când plecam în vacanţe în Grecia el se ducea să viziteze muzee, se plimba, în timp ce noi alergam ca zăpăciţii la cumpărături. Îl invidiam, dar nu am putut să fiu ca Loți. 

„Iovan nu mai voia să meargă cu Bumbi la șpriț, că le amesteca”

De ce se numea gașca veselă?

Ieșeam des la Hanul lui Manuc, unde-l cunoșteam pe șeful de restaurant. Acolo am învăţat și eu să beau un şpriţ de vin, cu apă minerală şi cu pepsi. Era la modă combinaţia asta. A doua locaţie era la Hotel Nord, unde se ținea cabaret după zece seara. Costa intrarea doi dolari. Mergeam să vedem dansatoarele.

Țineau mult la băutură Iovan și Bumbescu?

Legende! Beam doar trei, patru sticle de vin la șase inși. Bumbi nici nu rezista. Iovan nu mai voia să meargă cu el la șpriț, că le amesteca. O gură de coniac, o gură de bere, apoi vin și era gata repede! Fane stătea toată noaptea la două sticle de vin. Mai mult pentru pălăvrăgeală, șuete. 

Cel mai interesant meci cu Dinamo?

Nu prea am jucat în multe derby-uri, dar mi-a rămas în minte un meci de Cupă, la care am avut cea mai mare primă din istoria Stelei în competițiile interne. Generalul Olteanu, care era Ministrul Apărării, ne-a promis câte 6.000 de lei fiecăruia dacă eliminam Dinamo. Am bătut cu 5-0, iar Lăcătuș a făcut o partidă formidabilă.

„Nu mi-ar fi plăcut să mă stabilesc în Germania”

Arborele genealogic din familia Duckadam merge adânc numai pe ramuri de etnie germană: „Era originea pe care o aveau părinții, bunicii, străbunicii. Sora mea e stabilită de 24 de ani la Munchen. Am fost acolo doar de două ori, nu mi-ar fi plăcut să mă stabilesc în Germania. Poate e vorba și despre o repulsie. Din comuna mea au plecat mulți în Germania. Înainte de Revoluție, se întorceau acasă cu două pachete de gumă și o mie de mărci. Erau cei mai tari. Când am mers în Germania la soră-mea, am văzut însă că românii de pe acolo locuiau și ei în apartamente modeste, nimic special. Iar după '89, nu mai avea nicio valoare specială mia aia de mărci pe care o fluturau prin sat. Cu aceiași bani preferau să meargă într-un concediu în Grecia decât să se dea mari prin Semlac”. 

„Bumbi, te-a pârât cineva la Miliție că joci fotbal!”

Momente vesele la Steaua cu Marin Barbu „Magiun”. Povestește Duckadam: „Îi plăcea să te dribleze, să te tăvălească. După o fază din asta, i-am dat una după ceafă. «Fir-ai a dracu’ de piticanie!». Iar el răspunde «Poate vrei să vin cu un magnet să te plimb prin tot Bucureștiul». Știa că aveam doi dinți de metal în gură. Și Bumbescu a pățit una. A venit Barbu serios să-i spună că-l caută Miliția. «Da’ ce-am făcut?». «Te-a pârât cineva că te dai fotbalist». L-a alergat Bumbi jumătate de oră”. 

„La Reșița, în liga secundă, am dat un gol din poartă în poartă. M-a ajutat puțin și vântul. L-am văzut ieșit pe la 20 de metri pe portarul advers, am degajat tare și mingea s-a dus cuminte în plasă”
Helmuth Duckadam

„M-am întâlnit recent cu Dassaev, fostul mare portar al rușilor, și i-am spus că vreau să scriu o carte despre viața și cariera mea. Mi-a dat un sfat: «Fă-o, dar cu episoade de pe lângă fotbal! Eu am scris două despre fotbal și n-au avut succes»”
Helmuth Duckadam

„Am stat cu bunica de pe la 16 ani, pentru că părinții s-au despărțit. Mama a plecat în Oltenia, la Maglavit. Făceam naveta la școală în fiecare zi, plecam cu trenul la ora 5 dimineața. Vrei doi kilometri aveam până la gară”
Helmuth Duckadam

„Mi-au plăcut mereu portarii de siguranţă, constanţi, de genul Banks, Adamache. Îl admiram însă și pe Arconada, un portar cu intervenţii spectaculoase. Dar nu am avut un model, încercam să iau de la fiecare câte puţin”
Helmuth Duckadam