EXCLUSIV Interviu tulburător cu Mihai Neșu: „Nu-mi închipuiam că viața unui paralizat poate fi atât de frumoasă!”

Fostul internațional Mihai Neșu (36 de ani) vorbește despre proiectul noului centru ultramodern de recuperare pe care dorește să-l construiască la Oradea prin fonduri colectate de la populație, ținta fiind un buget de circa 3,5 milioane euro, și descrie progresele fizice încurajatoare pe care le-a făcut în ultimii ani.

Mihai, e doar o impresie sau chiar ai avansat semnificativ cu recuperarea în ultima perioadă?
Reușesc mici progrese de prin 2016. Am început să-mi întăresc corpul de când am devenit mai conștiincios la ședințele de terapie. Mișc mai bine ambele mâini. Deja beau apă singur, cu o cană adaptată cu o orteză. O pot lua direct de pe masă. Mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să-mi dea putere să înfrunt orice greutate. Nu neapărat să fie totul perfect, că nu se poate așa ceva, dar cel mai bun ajutor e să ne sprijine Cel de Sus să avem echilibru și bunătate pentru a trece peste orice situație.

Ce poți controla acum cu mâinile?
Cu dreapta conduc superbine joystick-ul cu care controlez mișcarea scaunului cu rotile. Anul ăsta m-am plimbat toată vara prin oraș fără probleme. Același joystick îl folosesc și la calculator. Mi-am dezvoltat dexteritatea. Stânga e și ea mai puternică. O folosesc și la deplasare, mai ales când încerc să mă antrenez în spații libere, unde învăț să mai conduc și nu risc să lovesc pe nimeni. Un singur incident am pățit cu mâna stângă. N-am mai putut să controlez mișcarea și am intrat prin geamul de la dormitor! Din fericire, n-am pățit nimic.

"Cei mai puternici mușchi ai mei sunt bicepsul și umărul drept"

Cum arată azi o zi din viața lui Neșu?
Mă trezesc zilnic pe la 6:00 dimineața, când vine și doamna asistentă care o mai ajută pe sora mea să mă îmbrace. Am pregătit mereu un shake cu minerale și proteine, apoi fac un duș, mă echipez, iar pe la 7:30 iau micul dejun, o masă foarte importantă pentru mine. Mănânc grâu cu un fruct de sezon, care-mi ușurează tranzitul intestinal. Sunt atent cu asta fiindcă am uneori probleme pentru că stau mult timp în șezut.

Și apoi probabil pe la fundație sau prin oraș, nu?
Cam așa, depinde unde e mai multă treabă de făcut. Uneori trebuie să stau destul de mult pe telefon, la calculator. Obligatoriu am odihnă între orele 13:00 și 14:00. De la 15:00 urmează ședințele zilnice de terapie, mai puțin duminica. După aceea revin acasă, cinez pe la 19:00, mă mai ocup de mici treburi prin casă, iar la 21:30 mă pun în pat. E singurul moment când mă mai uit la televizor, însă nu rezist mai mult de jumătate de ceas. Adorm repede. Nici meciuri întregi n-am mai văzut de la Europeanul de tineret din vară încoace.

Ce conține o ședință de terapie?
N-am obiectiv să fac progrese prin terapie, ci important e să mă mișc, fiindcă altfel regresez și mă degradez. Nici organele n-ar mai funcționa cum trebuie. Fac scripetoterapie, o procedură bazată pe scripeți cu greutăți prinse de picioare sau de mâini pentru diferite exerciții. De prin 2016, când am terminat-o cu plimbările prin străinătățuri, m-am oprit la acest tip de terapie, care mă ajută mult. Am o evaluare la fiecare 8 săptămâni, după care se mai adaugă greutăți sau nu în funcție de rezultate. În ultimii trei ani am tot suplimentat câte puțin, musculatura s-a mai fortificat și de aceea pot să mă mișc mai bine. Eu mă bucur la fiecare sută de grame completată! Cei mai puternici mușchi sunt acum bicepsul și deltoidul umărului drept.

"Aș vrea să fie ca un resort de lux, să se simtă oamenii ca-n vacanță"

Ne povestești despre clinica pe care dorești s-o construiești la Oradea?
E o poveste lungă. Când m-am întors în țară și m-am stabilit la Oradea, am avut în gând să deschid un mic centru de recuperare pentru copii, să-i ajut prin terapii pe care le-am descoperit în străinătate. Mi-am propus atunci să reușim să ajutăm măcar 25-30 de copii. La recomandarea lui George Ogăraru, am dat proiectul și fundația pe mâna Iuliei, care era manager în București la o grădiniță. E foarte pricepută. Ea a pus în practică toate ideile și, după 8 luni de muncă, a ieșit ceva frumos, un centru de 100 metri pătrați, cu trei săli de terapie, dar spațiul a devenit repede neîncăpător. Ne-am extins apoi la 250 metri pătrați și șapte săli. Iarăși s-a umplut imediat.
Și de aici, probabil, dorința de a crea ceva mult mai generos ca spațiu și ca posibilități medicale, nu?
Într-adevăr, a apărut această dorință de a ne extinde. Pe actualul format, am inclus în proiect doar copii până la 14 ani, dar era foarte greu să le spui după această vârstă "Gata! Nu mai veni!". Cu noul plan ne vom putea ocupa de cei cu nevoi până la 18 ani. În plus, în prezent plătim chirie pe spațiu, de care vom putea scăpa dacă punem pe picioare resortul propriu pentru copiii cu dizabilități. Chiar aș vrea să facem ceva special, cu condiții de lux, astfel încât inclusiv părinții să se simtă bine. Să fie ca într-o vacanță, să lase copiii pe mâna terapeuților, pe care-i specializăm în cele mai noi proceduri la nivel mondial. Aș dori să nu fie un centru al stresului, ci un mediu vesel.

"Doi euro lunar prin mesajul «cred» la 8844"

E adevărat că ai creat personal, pe calculator, întregul proiect al noului centru de recuperare?
Da. Mi-am regăsit pasiunea pentru design pe care am avut-o de când am urmat cursurile Liceului de Artă. Am început s-o redescopăr și, cu sprijinul celor care mi-au adaptat scaunul, pot lucra și pe calculator. Fac diferite grafice și proiecte 3D. Muncesc de vreo doi ani la imaginea complexului, care se va întinde pe două hectare. Vor exista clădiri pentru procedurile medicale, o mică fermă, livezi, grădini senzoriale, manej pentru terapia cu cai, locuri de cazare și spațiu pentru evenimente, pe care să-l închiriem, iar din banii strânși să putem întreține baza. Bugetul anual va ajunge la peste 300.000 de euro, dublu față de necesarul din prezent. Construcția ar costa undeva pe la 3,5 milioane de euro.
Aveți deja semnale de la oameni din jur, dispuși să susțină financiar acest proiect?
Am început campania de colectare de fonduri printr-un documentar, am lansat și un număr scurt, 8844, la care doritorii pot trimite cuvântul "cred" pentru a dona lunar doi euro spre a sprijini ridicarea centrului. Sunt câțiva prieteni din Oradea care contribuie cu cât pot. Totuși, mai e mult până departe. Mi-ar plăcea să strângem banii de la cât mai mulți oameni, să fie un proiect reprezentativ, nu să primim câte un milion de euro de la trei persoane și gata. Parcă are altă putere și emană mai multă dragoste un proiect pus pe picioare printr-o participare mai numeroasă din partea susținătorilor.
Te simți într-un fel împlinit prin faptul că ajutați atâția copii prin proiectele fundației?
Nu avem niciun merit și orice progres e o minune. Neurologia e pentru mine un domeniu încă neexplorat suficient, procese nedemonstrate, nu știi niciodată ce se poate întâmpla cu adevărat. Toți terapeuții care lucrează cu mare dragoste au un merit extraordinar pentru faptul că au grijă de copii. Plus Iulia, managera, care a pus pe picioare un centru așa cum n-aș fi crezut niciodată. Nu e un loc unde să vii să plângi cuiva de milă, ci e un spațiu vesel, unde lumea și Dumnezeu lucrează. Sper să trecem peste toate obstacolele și să transpunem în realitate și noul proiect.

"Sunt sănătos în toate visele mele"

Dacă ai avea puteri magice și ți-ai putea îndeplini niște dorințe, la ce te-ai opri?
Cel mai important lucru e să fac zilnic voia lui Dumnezeu. Ce vrea sunt lucruri simple, dar noi nu înțelegem asta mereu. Apoi, aș dori să terminăm acest nou centru de recuperare, care să-i ajute pe copii și pe părinții lor, care-mi sunt tare dragi. Ei înseamnă familia mea acum. Trebuie să am grijă de ei.

Să mergi din nou nu?
Nu știu dacă mi-ar mai fi de folos să umblu. De când sunt accidentat, mi se pare că viața mea e mai de folos decât înainte pentru cei din jur. Când eram fotbalist, aveam bani, îmi cumpăram tot ce doream, însă nu știu cât de utilă a fost acea perioadă.
Noaptea ai visat vreodată că umbli iar pe picioarele tale?
Nu m-am visat niciodată paralizat. Doar că pic în gol sau mă mișc mai greu, de exemplu. Visele sunt cu totul altfel. Sunt sănătos. Chiar dacă mă mai visam în scaun, la un moment dat mergeam. Nu mă iau însă după vise. Prefer să mă bucur de realitatea fiecărei zile.

"Dormeam doar cu pastile"

Neșu vorbește deschis despre perioada critică traversată după accidentul de la Utrecht, care l-a adus în scaunul cu rotile: "În primul an am fost destul de OK. Apoi, când am văzut că nu mă fac bine, a început disperarea, deznădejdea, eram supărat pe tot ce se întâmpla în jur. Pe toată lumea! Am trăit doi ani foarte grei. Până în 2016, nu dormeam noaptea aproape deloc, trebuia să iau pastile. Apoi, la un moment dat, s-a întâmplat practic o minune, fără să fac eu ceva anume. Am început să fiu mai liniștit, să se schimbe multe în viața mea, să apară de nicăieri oameni noi, care au ajuns să-mi fie buni prieteni. Am avut putere să trec peste perioada aceea critică, iar pentru ultimii trei ani nu mă plâng de nimic".

"Mă gândesc zilnic la părinți. Am poze cu ei în dormitor, aprind în fiecarea dimineață câte o lumânare pentru mama și pentru tata. Am amintiri foarte plăcute împreună cu sora mea, fiindcă tata, de exemplu, era un tip foarte simpatic"

"Avem acum în centrul de recuperare peste 100 de copii care vin la terapii. Vreo 65 sunt o prezență constantă, restul sosesc din alte părți ale țării pe diferite perioade"

"Slavă Domnului!, nu mai am momente în care să mă simt dărâmat. Sigur, din cauza bolii, mai sunt mici probleme, însă voi fi recunoscător că tot ce mi s-a întâmplat a fost spre folosul meu"

"E un caz foarte emoționant la centru, cu o familie care s-a mutat special din Târgu Jiu. E un băiețel slăbuț, care face terapie de când avea 3-4 luni, iar acum a împlinit 7 ani și a înregistrat progrese extraordinare față de estimările doctorilor. Ce mai înseamnă un lung cantonament la fotbal când te gândești la copilul ăsta?"

Mihai Neșu

2011e anul în care Neșu a suferit la un antrenament al lui Utrecht tragicul accident în urma căruia a paralizat

8partide pentru naționala României a jucat Mihai în perioada 2005-2010

”Când jucam prost, cel mai rușine îmi era de Rădoi”

Ex-stelistul se confesează spunând că ”nu-mi închipuiam că viața de om paralizat poate fi așa frumoasă” și-și manifestă încrederea totală în noul selecționer al României.

Mihai, viața te-a îndreptat către o relație specială cu divinitatea. Cum ai ajuns pe această cale?

E o poveste lungă. După accident, am avut multe momente când simțeam o mare neliniște în suflet și atunci mi-am dat seama că parcă există ceva mai presus decât noi. Și am început să caut. Am umblat pe la tot felul de ședințe, am mers la adunări, am discutat cu mulți preoți. Și tot citind, discutând și comparând credințe, am ajuns la concluzia că ortodoxismul a rămas singurul neschimbat de 2.000 de ani. Iar la 30 de ani am decis să mă botez ortodox. Și, la început, credeam că asta rezolvă totul. O să fii sănătos, fericit. Dar nu ăsta e scopul! E un drum foarte lung să fii ortodox.

E drumul care ți-a adus pacea interioară?
Mă spovedesc periodic, mă împărtășesc, discut, citesc, treptat m-am mai liniștit. Cred că Dumnezeu mi-a sacrificat trupul ca să-mi salveze sufletul. Mi-a mai ușurat boala și mi-a schimbat un pic felul de a gândi. Așa am tras concluzia că El există și lucrează. E Creatorul nostru. Cea mai mare greșeală a vieții e că n-am stat aproape de Dumnezeu de la început. Pe când eram încă foarte tulburat, nu-mi convenea nimic și căutam o rețetă a salvării, un părinte de la Athos mi-a spus că trebuie să fac trei lucruri: să am răbdare, să ascult mereu de duhovnic și Hristos să devină cel mai bun prieten al meu. Mi-a fost greu să pun astea în practică. Totuși, avea mare dreptate.

"Scopul e ca la finalul vieții să ajungi un sfânt"

Mergi des la biserică?
Încerc, dacă-mi permite vremea și am cu cine să mă duc. Îmi place să merg la duhovnicul meu și e regulă o vizită la Athos o dată pe an.
Ți-ai pus problema să te călugărești?
Nu neapărat! Îmi place viața călugărilor, însă nu știu dacă aș fi bun pentru așa ceva. Sunt încă destul de încăpățânat și neascultător. Și acolo trebuie disciplină, smerenie. Călugării sunt ca niște furnici care știu ce au de făcut zilnic. Trebuie să ai chemare și o mare dragoste pentru Hristos. Să nu te mai intereseze nimic pe lume în afară de El. Eu încerc și știu că a-l iubi pe Hristos înseamnă să-i faci pe plac. Și nu ne învață lucruri rele. Nu e ușor. La mine e o luptă între firea veche, plină de neajunsuri, și firea nouă, care caută să se schimbe în bine.

Mai ai momente când te superi pe tine, răbufnești, te enervezi?
Ne mai supărăm, ne mai întristăm, dar scopul final e să ajungi sfânt. Să fii la sfârșit varianta ta cea mai bună. Iar când pleci de pe Pământ să devii un sfânt, dacă n-ai reușit deja asta din timpul vieții. E greu, fiecare are păcate, cel mai important e să ne dorim să nu le mai comitem și să devenim mai buni.

"E soare mare și puternic pe strada mea"

Ce fel de cărți citești?
În general despre viețile sfinților, cărți bazate pe fapte reale, din care ai ce învăța. Nu-mi place ficțiunea, nici scrierile în care se filozofează foarte mult. Caut textele simple, unde sunt prezentate viețile oamenilor care au avut greutăți și urmăresc arta prin care le-au depășit și recomandările lor. Mă ajută sufletește și încerc să pun în practică lucruri pe care le citesc.
Mai mergi și în Olanda pentru anumite ședințe de terapie?

Mă duc numai la control la neurochirurgul care m-a operat, să vadă dacă totul e în regulă la coloană. Îmi fac acolo și anumite adaptări la scaun. Trec și pe la club, la Utrecht, unde nu prea mai știu pe nimeni în afara unei doamne care mă mai ajuta pe la birouri. Ajung și la anumite evenimente pentru strângeri de fonduri, revăd prieteni, chiar e OK. Nu mă gândeam niciodată că viața de om paralizat poate fi așa frumoasă. În primii 3-4 ani nu vedeam nicio luminiță la capătul tunelului, acum chiar e soare mare și puternic pe strada mea. Sunt foarte recunoscător pentru fiecare zi trăită.
De unde vine acest optimism?
De la Dumnezeu! Faptul că acum 3 ani eram în deznădejde, iar totul s-a schimbat apoi dintr-odată și am ajuns la o acceptare a situației e o minune. Cine credea vreodată că o să-mi doresc să construiesc un centru de recuperare? Voiam numai să fiu liniștit cu boala mea, nu să mai fac și altceva. Toate lucrurile astea sunt daruri de la Dumnezeu. Eu le numesc, pur și simplu, bucurie!

"Are un dar fantastic de a mobiliza doar prin prezență"

Ce-ți mai spune naționala de azi?

Văd rezultatele, că meciurile nu prea reușesc să le urmăresc. Îmi pare rău că n-am terminat grupa pe locul secund. Cred că a fost la mijloc și o chestie de șansă la partidele cu Norvegia. N-aș spune că e chiar foarte rău atâta vreme cât încă mai avem șanse să mergem la Euro prin barajul din luna martie. Dacă facem o analiză corectă și vedem unde e azi fotbalul românesc, ne dăm seama că nu e simplu să creezi o națională care să se bată cu marile reprezentative.

Mirel Rădoi a devenit noul selecționer. Cum crezi că va merge România cu el pe bancă?
Îi urez multă baftă și sunt sigur că va face tot ce trebuie ca să ducă naționala unde ne dorim. Mirel are un dar fantastic de a mobiliza numai prin simpla lui prezență, fără să zică mare lucru. Când jucam împreună la Steaua și eu făceam un meci mai prost, cel mai rușine îmi era de Rădoi, nu de antrenor. El era mereu foarte ambițios, dădea totul pe teren și voiam să-l copiez la nivelul meu, că n-am fost mare fotbalist. Țineam să mă ridic la înălțimea așteptărilor pe care le avea de la mine. E un om foarte bun și un suflet mare. Felul lui de a fi va ajuta naționala.

"N-am mai plâns de supărare de multă vreme. De emoție ori de bucurie mai plâng la fundație când se întâmplă ceva deosebit cu copiii. Tainele bisericii, împărtășania, spovedania, Sfântul Maslu, sunt foarte puternice și ajută pe fiecare om, mai ales pe cel în suferință" Mihai Neșu

7sezoane a jucat Neșu la Steaua, 2001-2008, trecându-și în palmares trei titluri, două Supercupe și un traseu până în semifinalele Cupei UEFA 2006

"Vorbesc săptămânal cu Schut"

Alje Schut e fostul coleg al lui Neșu de la Utrecht, fiind cel care, din impactul involuntar de la antrenament, a condus la schimbarea destinului românului: "Vorbim aproape săptămânal. E șeful sectorului de scouting de la club. Chiar zilele trecute trebuia să meargă un puști acolo să dea niște probe și am discutat un pic să-i organizăm băiatului programul de o săptămână din Olanda". Pomenesc despre accident în dialogurile lor? "Ce sens mai are? Așa a fost să fie, totul a avut un rost, să mă aducă pe drumul care trebuie. Dacă așa a îngăduit Dumnezeu, tot el poate să-ți dea putere să nici nu simți că ești paralizat".

"Dacă aveam mintea de acum, nu mă mai făceam fotbalist"

Neșu zâmbește când vorbește despre cariera sa de pe teren: "Am fost un pic zăpăcit. Am avut un stil mai necontrolat de a juca, dar n-am remușcări. Dacă aș fi avut mintea de acum, nu mă mai făceam fotbalist, fiindcă văd viața altfel. Nici nu-mi este dor de fotbal. Mi se pare că satisfacția cea mai mare nu ți-o aduce nici fotbalul, nici banii, ci faptul că poți fi de folos altora".

"Mi-ar plăcea să vină Mertens la «Uniți pentru Mihai»"

Mihai e entuziasmat de primele două ediții ale evenimentului "Uniți pentru Mihai", la care au participat Generația de Aur, UEFantasticii sau o formație alcătuită din amicii lui Neșu: "Acțiunea din 2018 cel puțin a fost ceva de nedescris pentru mine. Nu mă așteptam să fie atâta interes și bucurie. E un lucru minunat că am rămas un grup legat toți cei din lotul cu care am ajuns în semifinalele Cupei UEFA. Comunicăm des și pe WhatsApp, băieții sunt alături de mine, se mobilizează și mă ajută de fiecare dată când am nevoie de ceva. La una dintre edițiile viitoare mi-ar plăcea să vină și amicul meu Dries Mertens de la Napoli, care e un tip extraordinar. Mi-a părut rău că n-a putut ajunge în vară, fiindcă era în cantonament cu naționala Belgiei".