SPECIAL STADIONUL GIULEȘTI. 5 editoriale emoționante: de la Rapidul unui Pancu legendar, care „rămâne acolo”, la „Semnez cu GSP și scriu în fiecare zi despre tine”

RADU CĂLIN  CRISTEA: Despărțirea de Potcoava strămoșească și de Pancu nu ne paradesc parametrii

Pancone îmbogățește Rapidul cu un caracter de piatră vulcanică: i-a păsat de ce se întâmplă cu echipa ca unui tată de familia lui

Și eu am fost la ultimul meci pe Giulești al Rapidului, în Arcadia noastră, fie-i veșnică pomenirea! Rapid a jucat contra celor de la Înainte Modelu.

Nume predestinat. Stadionul va fi făcut praf și pulbere. De praf se va alege, desigur, praful. Din pulbere va renaște o Phoenix mai de pe la noi, din cartier, întruchipată în vulturul cu gheare și roata de tren cu aripi de pe marca Rapidului.

Meciul n-a fost un priveghi preventiv, ci o repetiție pentru reFacerea Rapidului după cea mai acută stare comatoasă din istoria clubului. N-a fost o joacă, era să dăm colțu', fraților! Nimeni n-a jelit pe nimeni, no woman, no cry.

"Cineva, o legendă, trebuia totuși să stingă lumina"

Galeria și-a scandat aproape întreg repertoriul. S-a jucat ca în vremurile de aur când Nichi Dumitriu își zăpăcise adversarul, momindu-l cu driblinguri în afara liniei de fund. Rapidul își sărbătorea viitorul deces într-o beție colectivă.

O scenă care rezumă spiritul Rapidului degajat de ultimul meci pe anticul Giulești:

• faza se disputa la poarta Înaintelui Modelu;
• la cealaltă poartă, a lui Drăghia, se aruncau petarde până dincolo de linia de 16 metri;
• pompierii intrau pe gazon, conform fișei postului, să stingă focurile;
• între timp, faza se mutase spre buturile Rapidului;
• simultan, jucătorii alergau în direcția porții și pompierii în cealaltă; jocul n-a fost oprit o secundă.

Oamenii au plecat apoi către casele lor cântând strofe din imnul rapidist.

Gata, destul! Nu mai vrem să trecem prin pățaniile anilor din urmă. La commedia e finita.

Cineva, o legendă, trebuia totuși să stingă lumina. Nu putea fi altcineva decât Pancu. A fost ultimul său meci ca jucător al Rapidului. I s-a spus Pancone și Pancone îi va rămâne numele.

E tipul oșteanului. Puternic, dârz, neînfricat. Pancone a trăit, a murit și a înviat pentru Rapid. A plecat și s-a întors numai acasă la el, la Rapid, pentru care a jucat în 1997-1999, 2000-2002, 2006, 2008, 2011-2015, 2017-2018.

Golul lui din partida Rapid - U Cluj, din campionatul 1997-1998, strălucește în orice top al genialității fotbalistice. Arareori se întâmplă ca un jucător să-ți placă mai mult la bătrânețe decât la tinerețe.

Pe gamba lui Pancone sunt cicatricele celor mai mari umilințe din istoria Rapidului. Copos a lăsat în urmă doar sărățele cu gust de chinină. Străinii s-au dus care încotro. Ăia bunii de-au fost ai noștri o vreme s-au întors la ai lor. Pancone a stat pe loc. A fost căpitan peste oastea Giuleștiului în acel meci contra Chiajnei din 13 iulie 2013 când bătălia de la Termopile s-a mai dat o dată în groapă la Dinamo. A fost, a văzut, a învins.

"Sub noi se înfruntau alte regnuri"

Apoi am fost căzuți în vid. Și ne-am spart. Cioburile Rapidului s-au lipit cu tragere de inimă și, prin grija Aristocraților și a unor cheferiști buimaci, am luat-o de la zero barat. Sub noi se înfruntau alte regnuri.

Imperial, plimbând balonul printre brusturi și rahați, Pancone a cărat Rapidul cu cârca, luptând din greu cu alde Căpățână, Tatarciuc, Mieilă, Mărunțelu sau Ciucă. Apoi au venit lângă el Daniel și Săpun.

S-au strâns cu toții pentru că era cazul. Într-o situație ca aceea, victoria sau eșecul se topește în aceeași înaltă semantică a fotbalului de unde abia se zărește lumea trecătoare a punctelor, a ligilor, a clasamentelor și a altor trufii de conțopiști. Am zis.

A fost să mă găsesc foarte aproape de Rapidul lui Pancu începând din perioada hangiului mason. Ne-am întâlnit la un colț de masă să salvăm palmaresul, emblema, istoria Rapidului într-un timp când simțeam falimentul echipei mai aproape decât cămașa.

Și Pancu a fost cu noi.

Am adus baxuri cu apă minerală la stadion pentru greviștii foamei.

Și Pancu a fost acolo.

"Am dat bani din buzunar ca să apărăm Rapidul"

Ne-am bătut prin tribunale să nu i se pună Rapidului oglinda la gură. Am dat bani din buzunar ca să apărăm Rapidul la TAS. Și Pancu a fost peste tot, apărându-și, ca mare războinic ce se afla, neamul lui rapidist.

Pancu îmbogățește Rapidul cu un caracter de piatră vulcanică: i-a păsat de ce se întâmplă cu echipa ca unui tată de familia lui.

Doar Coe, "pentru că e voie", și Pancu, "mambo italiano", sunt numele scandate în imnurile de luptă ale galeriei Rapidului. E un fel grațios și irevocabil de a-l urca pe Pancone al nostru în rândul nemuritorilor. Despărțirea de Potcoava strămoșească și de fotbalistul Pancu nu ne paradesc parametrii. Ne mișcăm înainte în interiorul modelului rapidist. Înainte Modelu'!

CRISTIAN COSTACHE: Fabrica de fotbaliști

Pe zgura neagră - pe care, amintire de preț, a călcat-o, copil și adversar fiind, și su(s)bsemnatul - au crescut zeci de generații de vlăstare rapidiste.

Nume sinonim cu aproape întreaga istorie a Rapidului, Giuleștiul rămâne, logic, depozitarul momentelor fabuloase cu care a fost presărat traseul sinuos, când euforic, când agonizant, al alb-vișiniilor.

Cumva nemeritat însă, una dintre amintirile prețioase ale oamenilor locului a rămas mai mereu ascunsă într-un ungher prin care s-a dat rar cu mătura.

Sigur, dreptunghiul verde din inima Giuleștiului a născut evenimente și a creat legende, a luat, rezumând, prim-planul "reflectoarelor". Ca o altă realizare, ghilimelele au fost înlăturate și ele în vara anului 2000. Dar la toată această faimă a mai contribuit ceva, despre care lumea a vorbit mult prea puțin și despre care nici nu știu câți își mai amintesc.

Echipă romantică, risipitoare, Rapid și-a crescut suporterii în spiritul celebrului dicton "mai bine o bară frumoasă decât un gol urât".

Și așa au urcat spre luminile rampei, aproape cot la cot cu idolii lor, nenumărate generații de copii ce visau să devină un alt Bazil Marian, Titus Ozon sau Nichi Dumitriu. Încheind mai iute introducerea, vă aduc în fața ochilor actuala sală de jocuri sportive.

În absența ei și a actualei peluze "Nord", arena a ridicat la rang de titlu nobiliar banala denumire de "Potcoava Giuleștiului", trecută în uitare între timp.

Deci, pe vremea "Potcoavei", până spre finele anilor ’70, pe locul sălii de azi, inaugurată cu ocazia Universiadei din 1981, exista un teren de zgură, învecinat, în partea dinspre blocuri, cu un depozit de lemne. Pe acea zgură neagră - pe care, amintire de preț, a călcat-o, copil și adversar fiind, și su(s)bsemnatul - au crescut zeci de generații de vlăstare rapidiste.

Sub biciul sau zăhărelul unor nume exponențiale ale breslei șlefuitorilor de tinere talente, Costea, Cristescu, Socec sau Mihăilescu, mii de odrasle "vișinii" au parcurs drumul spre visata celebritate.

Iar pe vremea aceea, când transferurile pe bani erau o cvasi-utopie, iar "relațiile" dominau inclusiv fotbalul, devenise o adevărată mândrie să te expui cu "jucători crescuți în propria pepinieră", așa cum suna expresia tradițională a perioadei.

Exemplu mai mult decât grăitor, Cupa din 1975 și revenirea rapidă în Divizia A, după doar un an de surghiun în "B", au fost izbândite cu 10 copii de-ai casei: Ioniță, Grigoraș, Fl. Marin, Niță, M. Stelian, Râșniță, Petcu, Iordan, Neagu și Manea.

Iar titlul național la juniori, în același an 1975 – ceea ce era de demonstrat! – fusese adjudecat tot de către Rapid. Toți cei amintiți ajungeau, cu ani în urmă, la ora 8:00 sau 9:00 dimineața, pe terenul de zgură, pentru a prinde antrenamentul urmat, de la 10, de apariția, în locul lor, a seniorilor.

Iar, când și când, pregătirile se mutau pe actuala amplasare a niciodată definitivatului bazin, din spatele Teatrului Giulești, unde bitumul handbalistelor și micul teren de zgură din vecinătate erau, de asemenea, împărțite de către fotbaliști, seniori și juniori.

Și aceste crâmpeie de viață, mai puțin cunoscute publicului larg, au trimis Giuleștiul în legendă. Iar posteritatea are obligația de a le păstra ca atare!

NICHI DUMITRIU: Interzis de un paznic rus

Cred că era prin ’64, la puțină vreme după ce venise nea Tinel ca antrenor. Eu dormeam în Regie, la mama, că n-aveam încă o locuință proprie, și venisem într-o dimineață la antrenament.

La stadion era paznic un rus, nici nu vorbea prea bine românește. M-a întrebat ce caut pe-acolo, eu, încălțat cu adidași, i-am zis că am venit la antrenament. Mi-a replicat că juniorii n-aveau antrenament și mai-mai să-mi dea și o palmă, când am insistat.

N-am scos-o la capăt cu el și am ocolit stadionul, reușind apoi cu greu să sar un gard de vreo doi metri, pe la dispensarul care era amplasat pe locul actualei peluze de lângă sala de jocuri.

L-am pârât pe paznic lui nea Tinel, care m-a luat de mână și m-a dus în fața cerberului, spunându-i că sunt numărul lui 8 original și că, de aici încolo, am liber mereu în interiorul stadionului!

FLORIN MARIN: Tribune mereu pline și-n "B"

În 1974, Rapid retrogradase din nou, după vreo 20 de ani, în Divizia B. Jucaserăm și în cupele europene cu vreo doi ani în urmă, titlul din 1967 nu era chiar foarte departe, așa că retrogradarea a fost un șoc și am crezut că lumea ne va lăsa baltă. Ei bine, nu vă mint, am jucat mai toate meciurile de acasă, din acel an, cu stadionul plin!

Și să nu uităm că, deși vorbeam încă despre Potcoavă, scaunele nu existau, iar capacitatea Giuleștiului, cu gradenele sale vechi, era de cam 18.000 de oameni.

Așa cum prinsesem și eu, la rândul meu, la peluza veche aveau locuri rezervate toți copiii din Centru, care intrau pe baza legitimației, și nu cred că era vreun copil căruia să-i treacă prin cap să scape meciul celor mari.

Atmosfera era absolut copleșitoare în Giulești și ne-am trezit aproape luați pe sus în drumul spre revenirea în prima divizie. Iar contracandidată ne-a fost Progresul, cu Mateianu pe bancă și Nichi Dumitriu printre jucători!

GRETA GORAN: DeCeniul meu Rapid

Iubirea nu poate fi demolată de niște bormașini și un șpaclu

Am 15 ani, arăt în poza de buletin ca Amy din The Big Bang Theory, sunt o tocilară și sunt băiatul lui tata.

Nu știu cum am ajuns să te iubesc, dintr-un neam de dinamoviști, dar trăiesc cu tine în apartamentul nostru semidecomandat din Alexandria la televizor, unde tata înjură când joacă Dinamo cu tine.

Nu prea câștigăm noi, dar uite, uite, câți oameni te iubesc. E clar, o să vin pe stadion și o să stau aici, fix aici, unde se aruncă hârtia asta igienică și se aprind torțe.

E 2000 și vin să te văd într-un meci european, iartă-mă, Rapidule, nu mai țin minte care, că pe tine nu te-am tocit niciodată ca pe-o materie, pe tine te-am trăit. OAU! Urlă tobele astea lângă mine și oamenii cântă și sar și eu mă simt în sfârșit acasă, iubită și necunoscută, acceptată și fericită. Sigur intru la facultate și mă mut lângă Giulești!

"Semnez cu Gazeta, scriu despre tine"

Am 18 ani și am ajuns cu 12 ore mai devreme pe stadion, la meciul în care primim trofeul de campioană.

Al treilea din istoria noastră grea, Doamne, sunt chiar aici, lângă pereții ăștia scorojiți ai stadionului și ne facem promisiuni! Rapidul că o să mă iubească neîncetat, eu că n-o să-l părăsesc niciodată. Scot caietul de meditații și mă pun în fund pe treptele Giuleștiului. Să mai trec un pic prin gramatică, TREBUIE să intru la jurnalism la București, să nu mai ratez niciun meci al tău, Rapidule!

Am 19 ani și am reușit, Rapidul meu! Sunt în București, la facultate, și îmi fac cu tine deplasări și povești, îmi fac vise și un prieten. Eu. Am un iubit!

E rapidist, ca noi, Doamne, câte mi-ai dat, suflete, și habar nu ai!

Semnez cu Gazeta Sporturilor și scriu în fiecare zi despre tine. Mama se laudă cu mine la prietenele ei că am un job deja, și ce job!, și brusc nu i se mai par tâmpite visurile de pe pereții apartamentului tapetat cu postere și revista Giuleștina.

N-am bani de haine, dar o eșarfă alb-vișinie face cât 20 de rochii. Giuleștiul mă învăță că nici faima, nici locul 1 (mno, știți că nu era cazul nostru), nici banii nu te fac fericit. Ci să te simți iubit și nejudecat. Așa cum mă iubeștie și nejudecă pe mine Giuleștiul. Așa cum îl iubesc și eu pe el.

"Gata, am murit"

Am 21 de ani și simt prima oară în viața mea că mor. Gata, am murit. Am murit și am ajuns în iad, iar el arată ca un egal pe "Lia Manoliu" în "sferturile" de UEFA cu Steaua. Cu Steaua! Dintre toate coșmarurile, de ce, de ce trebuia să fie Steaua? Plâng o săptămână și înțeleg pentru prima oară că viața nu e doar nedreaptă, e o prostie sinistră, din care nici nu pierzi, nici nu câștigi. Faci remize. Ce prostie!

Am 25 de ani și oamenii mă obosesc, viața mă încurcă, mă caut și nu mă găsesc, iubesc și sufăr, am facturi și rate de plătit, mă îngraș și slăbesc, alerg dimineața și mă culc cu vise noaptea. Dar tu ești acolo. Neschimbat.

Acasă la tine, sunt același copil-minune, unde pot să fac ce simt, să flutur, să cânt, să fac pneumonie pentru tine de la atâta sărit. Într-un haos de întrebări, tu ești răspunsul.

"Ce prostie!"

Am 33 de ani și tocmai au anunțat ăștia că te demolează, bătrâne. Ce prostie! De parcă asta ești tu, 3 turnicheți și un robinet la baie. De parcă sufletul tău stă în scaunele din peluză, nu în oameni. De parcă magia stă în acustica unui stadion ultramodern cu termopane, nu în glasurile astea care cântă dumnezeiește "1923 s-a născut un mit …".

De parcă iubirea poate fi demolată de niște bormașini și un șpaclu. Stai liniștit, Rapidule, știu că te cauți și îți pui tu acum întrebări, cum o făcea puștoaica de 15 ani, doar că, de data asta, noi suntem stâlpii pentru tine, noi suntem acasă, noi suntem aici, lângă tine.

Haide, scoate caietul de meditații și mai treci un pic prin istoria alb-vișinie, să știm de la ce pagină scriem din nou povestea când te ridici dintre moloz, să ne arăți iar cum se iubește. Sincer, nejudecat și pe viață.