REPORTAJ EMOȚIONANT » Povestea tulburătoare a lui Marcel Sabou: de la transferul la Real Madrid la 6 ani în vârtejul ALS, o boală incurabilă

În 2013, fostul mijlocaș de la Poli Timișoara și Dinamo, Marcel Sabou, 54 ani, a fost diagnosticat cu scleroză amiotrofică laterală. E o boală incurabilă, care topește în timp toți mușchii corpului, împingând lent victima către paralizie și un sfârșit implacabil. Urmează povestea tulburătoare a luptei pentru viață a ex-fotbalistului fugit din comunism în august 1989 și stabilit cu familia de peste două decenii în nordul Spaniei.

Pe Paseo del Muro, promenada spectaculoasă a Gijonului, un bărbat trecut de jumătate de secol de viață, evident slăbit, dar cu un surâs discret întipărit pe figura sa senină, sfidează ploaia mocănească și vântul obraznic dinspre Atlantic.

Marcel Sabou, fostul fotbalist de la Poli Timișoara și Dinamo, fugit din lagărul comunist cu patru luni înainte de Revoluție, a ieșit la o scurtă relaxare nocturnă pe lângă anticele băi romane și în apropierea bisericii San Pedro, una dintre emblemele turistice ale orașului din Golful Biscaya, în nordul Peninsulei Iberice. Dar gândurile și suferințele nu-i dau pace.

Din senin, medicii i-au pus în 2013 un diagnostic devastator, după o serie de analize: scleroză amiotrofică laterală. Pe scurt, ELA, folosind inițialele maladiei în limba spaniolă. Sau ALS, conform denumirii în engleză.
O afecțiune fără leac, recunoscută în lumea medicală și drept „boala Lou Gehrig”, după numele unui faimos jucător de baseball, decedat în 1941 din cauza acesteia.

Vocea devenită un huruit strident

Încercați să vă proiectați în fața ochilor imaginea savantului englez Stephen Hawking, în scaun cu rotile și complet paralizat, și veți avea developarea filmului durerii implacabile: celulele nervoase mor treptat, toți mușchii se topesc, membrele devin cu timpul inutilizabile, capacitatea de a vorbi dispare, dificultățile la mestecat și înghițit se întețesc, iar complicațiile respiratorii ajung principalul inamic vital.

Doar mintea rămâne, de obicei, neatinsă. Fizicianul britanic a fost un miracol. S-a prăpădit la 76 de ani, ducând ALS-ul în spate vreme de 55 de ani! Dar majoriatea predicțiilor indică doar încă 3-5 ani de viață de la apariția simptomelor.

Ne oprim cu Marcel și cu Mario, 21 de ani, fiul său cel mic, la un bar apropiat de locuința familiei Sabou, stabilită în Gijon de peste două decenii. Comunicarea cu fostul jucător e foarte dificilă.

Se străduiește din răsputeri să lege fraze în română sau spaniolă, uneori se oprește, obosit, și trage aer în piept. Alteori se blochează și câte jumătate de minut, nu mai face niciun gest. Pare pironit, absent, în scaun.

„Am simțit că nu mai puteam ține lingurița în mână”

Din păcate, discursul său e mai degrabă un lung șir de onomatopee, un gâjâit strident, pe care Mario încearcă să-l traducă spre a-l face inteligibil. E obișnuit cu acest dialog-hibrid din viața de zi cu zi de acasă, intuiește cuvintele și ideile tatălui său, care are puterea de a se amuza copios prin accese savuroase de râs atunci când interpretările n-au uneori nimic de-a face cu ceea ce ar dori să spună.

Sunt însă și propoziții pe care reușește totuși să le lege destul de clar, rotunjind silabele apăsat într-un exercițiu de concentrare lingvistică la capătul căruia aproape că simți nevoia să-l aplauzi pentru efort.

Venite direct dinspre Marcel sau, prioritar, intermediate de Mario, mărturisirile spun povestea pe scurt a felului în care viața familiei s-a dat brusc peste cap în urmă cu 6 ani: „Totul a pornit din momentul în care am simțit că nu mai puteam ține normal lingurița cu mâna dreaptă. Îmi pierdusem din forță. Am reacționat repede, m-am dus la câteva controale, mi-au prelevat probe, iar la final medicii mi-au spus că am ELA și voi muri în câțiva ani. Eu nu mă gândesc însă deloc la boala mea. O ignor. Așa a fost destinul, nu? Ce să fac? Doar când mă mai plimb prin oraș și văd alți oameni care au aceeași maladie mă mai întristez. Lucrurile au evoluat și evoluează foarte lent. Astăzi, nu mă mai pot îmbrăca singur, soția, Liliana, și cei doi băieți, Mario și Alejandro, mă ajută și cu hrana. Uneori, când sunt mai liniștit, mai odihnit, mănânc încă singur. Dar foarte încet. Iar vorbirea s-a degradat în special în ultimii doi ani”.

Profesor de lovituri libere după diagnosticare

Când spune „evoluează lent”, lui Marcel îi vin în sprijin câteva cadre inedite dintr-un filmuleț de pe youtube, urcat pe rețea în 2015 de fiii săi, care gestionează un interesant vlog, „Living4football”, unde postează periodic imagini-exemplu despre cum să faci anumite trucuri sau cum să-ți dezvolți diferite calități ca fotbalist. Iar pe tatăl lor l-au cooptat să le arate secretele executării loviturilor libere.

Trecuseră doi ani de când Sabou fusese diagnosticat cu ELA, dar nimic de pe acel video nu trăda drama în derulare. Șuturile au intensitate, mingea se duce impecabil, peste zid, în plasă, doar mâinile parcă nu se mai mișcă foarte natural, erodate deja de primele acțiuni ale sclerozei insinuate de niciunde în corpul ex-mijlocașului. Doar familia știa însă atunci prin ce trece Marcel.

Azi, exercițiul ar fi imposibil de replicat, căci situația s-a schimbat. Sabou și ai săi se bucură că poate merge singur, e un mare plus. Pasul e deseori chiar vioi, dar din trup i s-au scurs, ușor-ușor, forța și vitalitatea cu care, pe vremuri, înfunda balonul în porțile adverse.

Grija numărul unu e acum menținerea sănătății în parametrii decenți ai bolii, pentru care, în ciuda a zeci de ani de cercetări, nu s-au descoperit nici remediul, nici resorturile profunde ale declanșării ei.

Fizioterapie și alimentație personalizată

„Tot ce putem face momentan e să meargă la ședințe de fizioterapie și să respecte un program strict de alimentație, care să favorizeze încetinerea afecțiunii. Din ce știm, există pe piață un medicament dedicat tratării ELA, dar e în fază incipientă, există potențiale efecte secundare greu de anticipat, așa că am decis să nu apelăm la această variantă deocamdată”, spune Mario Sabou.

Lângă el, Marcel radiază de bucurie când mutăm discuția spre fotbal. „Ți-e dor de anii când te aflai pe gazon?”. „Normalmente!”, se aude un răspuns sacadat, rostit mai mult pe nas, în spaniolă, după care e nevoie de intervenția fiului său. „Spune că a dus o viață bună, frumoasă, se mai gândește la momentele lui fericite și la lucrurile pe care nu le mai poate face acum”.

„Realul m-a urmărit o lună la antrenamentele lui Rayo”

Sprijinită pe masă, mâna stângă, cu verigheta pe inelar, nu se poate opri dintr-un tremur domol. Sunt efectele incontrolabile ale ALS-ului. Sabou fuge însă cu glasul său difuz spre anii de început din Spania, adică imediat după evadarea din cantonamentul lui Dinamo, petrecută în vara lui 1989.
Și se oprește întâi la Real Madrid, care l-a recrutat pentru echipa secundă la câteva săptămâni după ce vestea rămânerii sale în Occident făcuse înconjurul Europei.

Iarăși, Mario e portavocea prin care se exprimă Marcel: „M-au văzut timp de o lună la antrenamentele de la Rayo Vallecano, care ne primise la pregătire. Și au venit cu oferta de contract, pe care n-aveam cum s-o refuz. Mi-au explicat că aveau nevoie de un jucător de profilul meu pentru a se salva de la retrogradare, fiindcă stăteau prost în clasament. A fost formidabil să fiu în curtea Realului”.

Experiența s-a încheiat însă nefericit din punct de vedere sportiv: Castilla a căzut în L3 la finalul sezonului ’89-’90, cu Sabou în efectiv.

„Nu mi-a plăcut niciodată să mă dau mare că am jucat în Spania”

Lunile petrecute în clubul madrilen vor avea însă mai târziu un efect spectaculos în carieră. Mariano Garcia Remon, vechiul secund al lui Del Bosque la Real B, îl va aduce în 1993 la Gijon, amintindu-și de aplombul și ambiția românului, sare și piper într-o trupă muncitoare și efervescentă, precum Sportingul din urmă cu două decenii și jumătate.

Iar sub bagheta lui senor Garcia Remon vor fi urmat cele mai frumoase și trepidante sezoane din CV-ul bănățeanului într-o perioadă în care, cu numai trei străini acceptați în echipă, a juca din postura de stranier în Primera Division echivala cu un certificat de calitate.

„Nu mi-a plăcut niciodată să mă dau mare că am jucat în Spania” e cea mai limpede exprimare scăpată de Sabou senior în cele aproape trei ore petrecute împreună la Gijon.

Sunt exact cuvintele cu care ar fi putut porni propriul discurs public menit să comunice lumii boala sa și lupta care urmează, similar faimosului speech rostit de Lou Gehrig la New York, pe 4 iulie 1939, când, pe „Yankee Stadium”, în fața a 62.000 de oameni, anunța bărbătește retragerea și afecțiunea sa, care avea să-i poarte numele.

„Mă consider cel mai norocos om de pe planetă”. „Mai am mult de trăit”. Așa au sunat începutul și sfârșitul unuia dintre cele mai emoționante mesaje motivaționale din istoria omenirii. Lou Gehrig s-a stins însă la doi ani după diagnosticarea cu ALS.

Cu capul sus, mintea limpede și curajul neafectat în vene, sprijinit supraomenește de familie și așteptând optimist inventarea medicamentului-minune, Sabou a traversat deja șase ani braț la braț cu ELA. Și mai are mult de trăit! 

„A fost o nebunie să evadez din comunism”

Alături de un fost coleg de la Dinamo, Gheorghe Viscreanu, Marcel Sabou a decis să rămână în Spania pe 12 august 1989, în timpul unui turneu pe care echipa din Ștefan cel Mare, pregătită atunci de Mircea Lucescu, îl efectua în capitala iberică. Avea 24 de ani. Între meciurile amicale cu Tottenham și Atletico Madrid, programate în cadrul unui turneu internațional, cei doi au fugit din hotelul echipei în timp ce restul delegației ieșise la o plimbare prin oraș.

Planul inițial era să ajungă în Australia, unde Viscreanu mai avusese în 1981 o tentativă eșuată de a evada cu ocazia Mondialului de tineret, fiind expulzat la București după o lună și jumătate. Finalmente, ambii au rămas în Spania și și-au construit cariere diferite. Viscreanu a mai jucat doar câteva meciuri la Rayo Vallecano, în liga secundă, și s-a retras la aproape 30 de ani. În schimb, Sabou a urmat un traseu solid în Spania și Portugalia, începându-și aventura la echipa secundă a lui Real Madrid! „A fost o nebunie. Dacă stăteam să mă gândesc foarte mult, probabil că n-aș fi ales să rămân în Spania în ’89”, zâmbește larg Sabou.

4e locul pe care-l ocupă Marcel Sabou în topul meciurilor jucate de fotbaliștii români în prima ligă spaniolă, având 109 partide: e depășit doar de Craioveanu (221), Contra (188) și Gâlcă (162)

2e numărul golurilor marcate de Sabou în dubla de baraj Gijon – Lleida, 2-2 și 3-2, în urma căreia trupa asturiană a rămas în 1995 în prima ligă spaniolă

„Am ELA, o să mor în cinci ani”

Liliana Sabou povestește momentele tulburătoare trăite când soțul său a anunțat-o că suferă de o maladie fără leac, rememorează episoade frumoase și tensionate din cariera lui Marcel și descrie cum viața familiei s-a schimbat peste noapte din cauza bolii fostului mijlocaș. 

Aproape de centrul Gijonului, familia Sabou gestionează un larg spațiu de distracție pentru copii și adolescenți, cu generoase zone de joacă, sală dedicată organizării de evenimente și o cantină.

"Am momente când plâng sau vorbesc singură. Încerc să le fac bine pe toate, dar când mă simt epuizată ridic două degete și spun «Pas! Azi nu mai pot face nimic!»" Liliana Sabou

E una dintre cele mai reușite afaceri în domeniu din toată Asturia, iar campusul indoor e cuprins de un vacarm de nedescris când sute de oameni vin să se relaxeze. Aici ne întâmpină soția lui Marcel Sabou, Liliana, care, după ce starea sănătății fostului fotbalist s-a degradat în timp, trebuie să țină în frâu hățurile unui business epuizant, dar, în același timp, să aibă grijă și de sănătatea soțului ei.

Doamna Sabou, cum l-ați cunoscut pe Marcel?
La Timișoara, mamele noastre lucrau împreună și așa ne-am împrietenit. Când Marcel a semnat cu Dinamo și am plecat la București, îl vedeam destul de puțin, pentru că stăteau săptămâni întregi în cantonament. Mă plictiseam îngrozitor. Nu-mi plăcea deloc să stau singură. E drept însă că nu ne lipsea nimic de acasă, de la bani și mâncare până la video și televizor color. Aveam tot ce ne puteam dori în acele vremuri.

Cum s-a schimbat viața familiei după ce Marcel a fost diagnosticat cu ELA?
Nu vreți să știți câtă durere am în suflet! Nu-mi vine să cred ce i se întâmplă. Nu merita chestia asta. E o persoană bună, nu bea, nu fumează, n-a sărit calul niciodată cu nimic. Nu înțeleg! (izbucnește în lacrimi). Toată lumea a fost șocată când a aflat.

„Încerc să cred că lucrurile nu vor merge mai departe”

Comunicarea?
Dificilă! Uneori nu înțeleg ce spune, îl rog să repete, are nevoie de ajutor. Același lucru când trebuie să facă baie, să se îmbrace. Îi fac periodic programări la manichiură și pedichiură pentru toaletă. Seara îi pregătesc o cafea pentru dimineața, îi tăiem niște portocale, pe care deocamdată le poate lua, să apese pe un buton să facă un fresh. Suntem norocoși că Marcel nu e mofturos nici cu mâncarea, se hrănește cu orice-i pui pe masă.

Vă amintiți momentul când ați aflat despre maladia soțului?
M-a sunat Marcel și mi-a spus: „Am ELA, o să mor în cinci ani”. Tot timpul încerc să cred că lucrurile nu vor merge mai departe. Scuze...nu mai pot...nu mai vreau să vorbesc despre asta! (plânge).

„Era să leșin când am aflat că nu s-a mai întors din Spania”

Știați în 1989 de intenția lui de a rămâne în Spania cu ocazia turneului efectuat cu Dinamo?
Nimic! Aș fi pariat că rămâne în Spania toată echipa lui Dinamo și se întoarce Marcel decât invers. Niciodată n-am crezut că va face un asemenea gest. Era să leșin când am aflat.

Cum s-a întâmplat?
Mi-a bătut la ușă la 7 dimineața un inspector de Miliție de la club. El mi-a transmis că Marcel și Viscreanu au fugit din cantonament și nu s-au mai întors la București. Au urmat ore întregi de anchetă, doreau să afle informații de la mine, dar eu chiar nu știam absolut nimic. În ce mă privește, nu au recurs la intimidări. Doar mi-au luat mașina familiei, o Dacie, și mi-au închis-o în curtea clubului. Dar m-am dus cu tupeu și am luat-o înapoi. Eram însă urmărită în permanență, să vadă cu cine intru în contact, dacă am legături ascunse cu Marcel.

„Se plângea pe stadion, pe străzi”

Când v-ați revăzut?
În februarie 1990, imediat după Revoluție. Până să cadă însă Ceaușescu, Marcel a avut inspirația să mă sune la o prietenă și, printr-o înțelegere, mergeam acolo și mai discutam cu el la telefon.

Ați ajuns atunci într-o altă lume, mai ales că Marcel a reușit să prindă repede și acel contract cu Real Madrid B!
Am stat la început împreună cu Viscreanu într-un apartament micuț plătit de Rayo Vallecano, dar apoi Realul ne-a repartizat o casă wow! L-am și întrebat pe Marcel: "Ești sigur că pentru noi e asta?". Aveam doar 19 ani și parcă picasem acolo de pe Lună. De exemplu, atunci am văzut pentru prima dată o mașină de spălat!

Care sunt cele mai speciale momente trăite alături de Marcel în Spania?
Au fost multe. În perioada aia eram nelipsită de la meciurile lui, mă comportam ca un veritabil ultras. Dacă se lua cineva în tribună de Marcel, îi replicam cu aceeași monedă. Dar minunat a fost în 1995, când Gijonul a rămas în prima ligă, iar Marcel a marcat și acasă, și în deplasare în barajul cu Lleida. Se plângea efectiv de fericire pe stadion, pe străzi. 

150.000 €în valoarea recalculată la moneda actuală era salariul lui Marcel Sabou la Gijon, cel mai mare din carieră: avea al treilea contract ca valoare la clubul asturian la mijlocul anilor '90

A bătut Real Madrid și Barcelona

În primul sezon petrecut la Gijon, 1993-1994, Marcel Sabou și-a trecut în cont câte o victorie în fața granzilor Real Madrid și Barcelona. Trupa din Capitală a pierdut cu 2-1 pe "El Molinon", golul victoriei asturienilor venind în urma unui penalty scos de român, faultat în careu de Sanchis. Iar catalanii au cedat și ei cu 2-0 pe arena lui Sporting. 

I-a ruinat cariera lui Marcel Pușcaș

În septembrie 1985, pe când juca la Poli Timișoara, Sabou a fost eroul unui incident dramatic pe teren. Într-un meci cu Rapidul, i-a rupt piciorul lui Marcel Pușcaș, căruia, la o intrare brutală, i-a produs o fractură de tibie și peroneu. Accidentarea a însemnat, practic, finalul carierei pentru Pușcaș, care avea doar 25 de ani. 

Expuși de șase ori mai mult decât populația

Cercetătorii italieni au fost cei care au obținut în ultimii ani cele mai spectaculoase rezultate în studiile care leagă scleroza amiotrofică laterală de incidența printre fotbaliști.

Boala de care suferă Marcel Sabou a devenit de multă vreme subiectul unor ample studii medicale vizavi de incidența sclerozei amiotrofice laterale printre fotbaliști.

Iar rezultatele cele mai notorii au venit din Italia, unde o amplă cercetare făcută asupra tuturor jucătorilor din primele trei ligi în perioada 1959 – 2000, culeși din clasoarele Panini, a scos la iveală 32 de cazuri de ALS dintr-un total de 23.875 nume aflate pe listă.

Media de vârstă a victimelor: 43,3 ani!

Dosarul realizat de Institutul „Mario Negri” din Milano arată că prezența „sindromului Lou Gehrig” e două ori mai mare printre fotbaliști peninsulari decât la nivelul populației din „Cizmă”. Iar raportat strict la cazurile identificate la nivelul Serie A, pericolul ALS e de șase ori mai mare!

De asemenea, media vârstei e mult mai scăzută: 43,3 ani în cazurile descoperite în fotbal, spre deosebire de 65,2 ani la restul populației.
Și separarea pe posturi indică faptul că mijlocașii sunt cei mai expuși: 14 nume. Completarea: 9 fundași, 6 atacanți, 3 portari.

Fotbalul american și boxul completează lista neagră

Oamenii de știință din Italia au legat parte din aceste cazuri de prezența pe teren a pesticidelor și a cianobacteriilor, alge dezvoltate în solul umed. Dar explicațiile cele mai elocvente din multiple cercetări internaționale vin dinspre expunerea fotbaliștilor la contacte dure cu capul, inclusiv lovirea repetată a balonului cu această parte a corpului.

Fotbalul american și boxul sunt următoarele sporturi pe lista celor cu expunere la riscul apariției ALS. De exemplu, un alt studiu efectuat peste Ocean a relevat date și mai dure extrase din NFL: 3.891 jucători monitorizați, 8 cazuri ALS descoperite, un raport de 40 de ori mai mare față de populație!

Ar fi vorba despre efectele unor potențiale leziuni cerebrale, care conduc la declanșarea bolilor neurodegenerative de tipul sclerozei amiotrofice laterale, Alzheimer sau encefalopatie cronică traumatică. În cazul ALS, maladia e declanșată de moartea neuronilor motorii, celule din sistemul nervos central care comandă mișcarea omului. Când aceste celule dispar, ele nu mai pot comunica cu mușchii, conducând la atrofierea musculară, slăbire și paralizie. 

Ambasador în lupta contra ELA”

Fiii lui Marcel Sabou, Alejandro (25 ani) și Mario (21 ani), sunt cei care au avut inițiativa ca suferința tatălui lor să devină un caz public, după ce, o lungă perioadă, familia a încercat să păstreze drama într-un cerc cât mai restrâns. „Parcă nu-ți vine să crezi când se întâmplă așa ceva. Multă vreme nu știam cum să disimulăm această situație, fiindcă ne gândeam că Marcel se va simți prost. Dar, oricât am ținut, veștile se duc din gură în gură. Tot Gijonul a fost șocat când s-a aflat cazul”, spune Liliana Sabou.

Iar Mario punctează: „Am considerat că tata a fost o persoană cunoscută și e bine ca lumea să știe ce se petrece cu el. Iar prin notorietatea lui poate deveni un ambasador al luptei împotriva ELA”. Fundații de specialitate din Spania au popularizat încă de la sfârșitul anului trecut cazul lui Marcel Sabou, care a atras numeroase mesaje de susținere în Peninsula Iberică.

Sportivi afectați de ALS

• Stefano Borgonovo – fotbalist italian
• Gianluca Signorini – fotbalist italian
• Marian Cisovsky – fotbalist slovac
• Stephan Darby – fotbalist englez
• Lenny Johnrose – fotbalist englez
• Don Revie – fotbalist englez
• Jimmy Johnstone – fotbalist scoțian
• David Hagen – fotbalist scoțian
• Krzysztof Nowak – fotbalist polonez
• Fernando Ricksen – fotbalist olandez
• Ayan Sadakov – fotbalist bulgar
• OJ Brigance – jucător de fotbal american
• Dwight Clark - jucător de fotbal american
• Steve Gleason - jucător de fotbal american
• Rob Barrow – rugbyst englez
• Doddie Weir – rugbyst scoțian
• Ezzard Charles – boxer american
• Peter Doohan – tenisman australian
• Jerome Golmard – tenisman francez
• Lou Gehrig - jucător american de baseball
• Pete Frates – jucător american de baseball
• Jim Hunter - jucător american de baseball
• Dmitri Vasylenko – gimnast rus

CV Marcel Sabou