1 comentarii. Scrie și tu!

2 ani de suferință năucitoare » Scrisoarea zguduitoare a soției către portarul mort în tragedia Chapecoense: "Fiul meu îmi spune «Am fost aici cu tata». Și nu e adevărat"

Articol de
Joi, 29 Noiembrie

Cuprins
"Uneori ajungem într-un loc și Lorenzo îmi spune «Am fost aici cu tata». Și nu e adevărat"
"Nu înțelegeam nici măcar de ce sicriul era închis"
"Cum s-a putut spune o asemenea minciună?"
" Dumnezeu e puterea mea. Lorenzo nu mă lasă să ies din casă"

"Doamne Iisuse, ai grijă de familia mea și ajută-mă să mor repede. Prietenii mă așteaptă în Rai, au nevoie de un portar acolo". Presa braziliană a scris că aceastea ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Danilo Padilha, pe patul de spital, la telefon cu soția lui.



Portarul brazilian al lui Chapecoense fusese salvat dintre resturile avionului prăbușit pe 28 noiembrie 2016 în Columbia. A murit însă 24 de ore mai târziu, în spital. Avea 31 de ani.

Acum, la doi ani după, soția Leticia i-a scris o scrisoare soțului decedat, la în care pune accentul pe credința în Dumnezeu și grija pe care trebuie să o aibă de Lorenzo, fiul lor în vârstă de 4 ani și jumătate, lucrul care o face să continue. Lorenzo, ca și tatăl său, vrea să se facă portar.

Și mai spune că telefonul dezvăluit de presa braziliană nu a existat. Doar o tăcere plină de suferință.

71 de oameniau decedat în tragedia din Columbia. Au fost 6 supraviețuitori, printre care 3 fotbaliști de la Chapecoense

Scrisoarea Leticiei Padilha către Danilo:

"Iubitul meu, mă gândesc la tine tot timpul.

De când mă trezesc și până mă duc la somn. Nu te voi uita nicio secundă. Ești mereu cu mine, orice aș face.

Și mereu vorbesc cu tine. Nu știu dacă mă auzi, dar îți spun din când în când: «Mi-e dor de tine». Uneori conduc, ascult o melodie și mă gândesc la tine.

Te și visez. Pare atât de real încât nu vreau să mă trezesc, vreau să rămân în vis încă puțin. Îmi și place să te visez fiindcă e un fel de a-mi alina dorul.

Dacă ți-aș spune că am trecut peste, aș minți.

Nu am trecut peste. Nu cred că voi trece vreodată peste. M-am obișnuit să trăiesc cu golul din mine, cu suferința. Voi trăi cu ele până în ziua când Dumnezeu decide să mă ia de aici. Dar deocamdată suntem amândoi aici.

În zilele astea, continui pentru Lorenzo. El e puterea mea. El și Dumnezeu. Lorenzo e bucuria mea, dorința mea de a mă trezi și a merge mai departe, de a încerca să fac ce e mai bine și să am grijă de el.

Lorenzo e totul. Parfumul lui, dezordinea lui, vorbele lui. Când e la școală, e liniște în toată casa, dar când se întoarce, totul e o goană, o bucurie, un dialog continuu. El mă ține zi de zi.

Tot ce face îmi aduce aminte de tine. Felul în care merge, atitudinea, cum vorbește și ușurința cu care se joacă cu oricine. Exact ca tine. Și tu erai atât de prietenos, așa că Dumnezeu mi-a luat pe unul și mi l-a dat pe celălalt.

Are deja 4 ani și jumătate și cel mai mult îi place să joace mingea. Zilele astea m-a întrebat: "Când tata vine de unde e plecat, o să se joace cu mine?". Uneori, se joacă singur, ca și cum ai fi acolo: "Tata va veni să mă ajute".

untitled
foto: uol.com.br

Acum, e portar la fotbal în sală. Îl ajută să ardă puțină energie. Toți sunt micuți, joacă în linie, dar antrenorul îi mai ajută să se așeze pe teren. E exact ca tine. Felul în care îi place să iasă din poartă, să se arunce și să înșface mingea. Chiar și felul în care merge.

Vreau să fie jucător profesionist, iar eu voi face totul ca să ajungă, fiindcă știu cât ți-ai dorit ca Lorenzo să aleagă aceeași carieră ca și tine. Cred că Lorenzo va fi portar, ca să îți onoreze memoria și să îți continue povestea.

Iubitule, ești încă atât de prezent în viața noastră. În fiecare zi văd mesajele de pe telefon în care lumea își aduce aminte de tine. I le voi arăta. Am o poze cu tine peste tot prin casă, nu am de ce să le ascund, fiindcă deși nu mai ești cu noi fizic, mereu vei fi în gândurile și în inima mea.

"Uneori ajungem într-un loc și îmi spune «Am fost aici cu tata». Și nu e adevărat"

Când s-a întâmplat tragedia, m-a întrebat dacă tatăl lui se va mai întoarce acasă, iar eu îi răspundeam mereu că ești în Rai. Nici măcar psihologul nu a reușit să îl convingă că nu te mai întorci aici. În capul său, mereu se întreabă, mereu inventează scenarii. Uneori ajungem într-un loc și îmi spune «Am fost aici cu tata», deși nu e adevărat.

Primarul amenajează o piață care să îi poarte numele fiului nostru. E lângă casa mamei mele și mereu trecem pe lângă ea. I-am spus: «Uite, piața e aproape gata», iar el știe de proiect. Odată, mi-a zis: «Mama, va cădea tatăl meu din ceruri și va juca fotbal aici?». Mi s-a părut atât de drăguț. Mi-am imaginat toată scena. O idee atât de inocentă.

Totul e un proces foarte dificil. Într-o zi mă simt bine, într-alta nu. În alte zile, nici nu simt că am puterea să mă ridic. Apoi îl văd pe Lorenzo, care depinde întrutotul de mine și îmi spun: «trebuie să o faci pentru el». Ai lăsat o parte din tine aici și trebuie să am grijă de ea până mă ia Dumnezeu și pe mine.

Încă fac tratament după accident și e destul de greu, să știi. E o durere zilnică, o durere în suflet pe care o simt fizic. Când plâng, mă doare, e un gol în piept care se transformă în gheață și stă acolo. Va fi acolo până la final, dar într-o zi poate nu mă va durea atât de puternic.

Mereu încerc să îmi ascund lacrimile de Lorenzo. Unele situații dor foarte tare, cum ar fi o petrecere la școală care știu că ar fi diferită dacă ai fi acolo. Acum, la finalul anului, când vine Crăciunul și Anul Nou și se fac doi ani de la accident, nimic parcă nu are sens. E nașterea lui Hristos și vine un an nou, dar o bucată lipsește.

E inexplicabil, ca într-un film. Și acum am impresia că trăiesc într-un vis, un coșmar din care mă pot trezi în orice moment. De ce tot ce s-a întâmplat nu poate fi o minciună?

Nici nu îți pot explica. Doamne, e atât de dificil. Mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu m-a luat și pe mine. Mi se pare nedrept. Toți din avionul ăla erați la muncă, fericiți, toți cu visurile voastre, mulți la începutul vieții.

"Nu înțelegeam nici măcar de ce sicriul era închis"

În ziua accidentului, toată lumea voia să afle cum mă simt, iar eu eram înghețată, nu puteam vorbi, anesteziată de durere, scoasă din minți. Toată săptămâna aceea a fost plină de suferință. Tot așteptam să îmi văd soțul, pe tatăl copilului meu, iubirea mea. Și nu înțelegeam nici măcar de ce sicriul era închis. Nu știu ce plan are Dumnezeu cu mine, dar aia a fost cea mai mare durere din viața mea.

Imediat după accident, am aflat de la TV că ai supraviețuit și că ai fost dus la spital. Atunci, am crezut că ești în viață, dar sentimentul a dispărut inexplicabil foarte rapid. În inima mea, aveam certitudinea că nu mai ești aici.

"Cum s-a putut spune o asemenea minciună?"

Lumea mă întreabă dacă m-ai sunat din spital, fiindcă circulă această minciună. Doamne, cine poate să sune din spital după un accident de avion? Mi-aș fi dorit eu. Ar fi fost un semn că ai fi fost bine.

Nici nu știu cât timp va trece să accept lucrurile. A fost eroare umană, lăcomie, asta mă supără. Dumnezeu nu a vrut oameni tineri și Îi cer iertare. Am făcut pace acum, pentru că te-a primit la El. Sunt sigură că ești în cel mai frumos loc, Raiul, fiindcă asta meriți. Ești special, deci Dumnezeu te-a vrut lângă El.

Mereu am fost o catolică ferventă, încă sunt. O mai ții minte pe Vera? Era o predicatoare la noi în oraș care mă știe de când eram mică, de la grupul de rugăciune. Când m-am întors acasă, am vorbit cu părinții mei să mă ajute să ajung la ea, fiindcă voiam să îi spun atât de multe despre durerea care zăcea în mine. Am ajuns voluntar la biserica ei.

Asta m-a ajutat enorm, fiindcă am văzut atâția oameni care își doresc să trăiască, oameni bolnavi, cu cancer, care nu mai au multe zile ... Dar ce credință au! Văd oameni cu povești mult mai grele ca a noastră, cu povești mai triste ca a noastră.

"Dumnezeu e puterea mea. Lorenzo nu mă lasă să ies din casă"

Dumnezeu e puterea mea. Am venit acasă la părinții mei, unde simt siguranță, fiindcă dacă aș fi stat la Chapeco, ar fi fost foarte greu după ce s-a întâmplat. Totul mi-ar fi adus aminte de tine. Nu că nu ar face-o și aici, dar e mai ușor.

Totul depinde de Lorenzo. Nici nu pot pleca din casă fiindcă imediat întreabă unde sunt. L-am lăsat odată singur și a plâns mult. Teama lui e că nici eu nu o să mă mai întorc, după tine.

Danilo, dragostea mea, poate vrei să știi și cum va fi viața mea de aici încolo. Vreau să mă duc la un colegiu, deși totul e dat peste cap. Înainte, o să aștept ca Lorenzo să mai crească puțin, câțiva ani.

Deja studiez câteva lucruri, ca să îmi ia mintea de la suferință. Poate voi face arhitectură, știi că îmi place să decorez. Nu mă văd cu altcineva, deocamdată. Nu știu ce vrea Dumnezeu de la mine, dar nu îmi stă mintea la așa ceva. Nu e locul pentru altcineva.

Prioritatea mea va fi mereu fiul nostru. Îi cer lui Dumnezeu sănătate și putere ca să pot să am grijă de el. Vreau să îl modelez, să fie un băiat bun, smerit, cu simțul onoarei, bucuros de lucrurile mici, fix ca tine.

Sunt convinsă că va fi exact ca tine".

Comentarii (1 ) Adaugă comentariu

fishman75  •  30 Noiembrie 2018, 06:45

omg....fara cuvinte..doar lacrimi..

Vezi toate comentariile (1)

Comentează

Conectează-te cu facebook la contul tău sau înregistrează-te pentru a adăuga comentarii


1500 de caractere ramase