6 comentarii. Scrie și tu!

GALERIE FOTO Mila 70: Ivan Patzaichin împlinește azi 70 de ani » Povestea cu pagaia ruptă, cum a început toate competițiile cu un rateu și o carieră sportivă de predat în școli

Originar din Mila 23, „Amiralul” Ivan Patzaichin a participat la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice, de la care care s-a  întors cu șapte medalii, patru dintre ele de aur. Viața sa a fost mereu marcată de sportul pe care l-a practicat și de locul unde s-a născut.

Articol de
marti, 26 noiembrie 10:33

Cuprins
Ivan Patzaichin, cvadruplu campion olimpic, figură notorie a sportului tricolor, împlinește astăzi 70 de ani, iar Gazeta Sporturilor îi dedică o ediție aniversară.
GSP rememorează cele mai importante momente din cariera fostului mare sportiv
Povestea titlului olimpic cucerit cu pagaia ruptă, cel mai mare regret și fotografii de colecții
Ce spune despre retragere, despre antrenorul care i-a marcat cariera și care e cel mai drag moment

În 1966, veştile bune ajungeau greu până la Mila 23. Și oamenii ajungeau greu pentru că e accesibil doar pe calea apei. Apă bătrână a Dunării. Un televizor era o piesă rară. Exista unul la căminul cultural. Acolo se adunau sătenii pentru a afla ce se mai întâmplă în lume. Într-o zi, printre curioşi se afla în acea sală şi Ivan Patzaichin.



Avea 17 ani şi privea cum doi de-ai lor, Serghei Covaliov și Vicol Calabiciov, deveneau regii lumii la canoe dublu, 1.000 de metri.

„În acel moment mi-am dorit să fiu ca ei”, îşi aduce aminte Ivan. Și dorința avea să i se împlinească. Un mai târziu, era pe locul al doilea în primul său concurs pe lacul Snagov. Iar în 1968 devenea dublu campion național pe distanțele de 500 și 1.000 de metri.

9 titluri mondiale are Ivan Patzaichin, cucerite între 1970 şi 1983, dintre care trei la simplu, atît pe distanţa de 1.000 m, cît şi pe
cea de 10.000

Performanțe ce aveau să-l trimită alături de idolul său, Covaliov, în canoea de la Mexic. Acesta a fost începutul unei cariere de poveste, în care anii s-au scurs pe apă cu dedicație, dorință și talent.

1968 - Primul triumf

Ivan a debutat la Jocurile Olimpice tocmai în îndepărtatul Mexic. Mai avea doar o lună până la majorat, iar dorința de victorie clocotea în pieptul tânărului născut la Mila 23. Pe lacul Xochimilco a trăit mai întâi o dezamăgire. La simplu a condus cursa pînă la 950 de metri.

„Nu-mi venea să cred că sunt primul”, îşi aminteşte Ivan şi uimirea de acum patru decenii îi revine pentru o clipă pe chip. „Şi m-am blocat. N-aveam experienţă, parcă mi s-a pus un văl pe ochi. Pe 50 de metri m-au depăşit şase concurenţi. Când am coborât din barcă, eram înţepenit de spate. Ai noştri s-au speriat. Peste o oră era dublul. Aiurea, m-a frecţionat doctorul cu nişte alcool de mi-a desfundat şi creierii şi peste 10 minute ieşeam pe ponton. Nu mai aveam nici pe dracu'!”.

Aventura echipajului Patzaichin-Covaliov începuse cu puţin înaintea Olimpiadei. Multă vreme Serghei Covaliov îl avusese coechipier pe Andrei Conţolenco. De ceva vreme, angrenajul se cam dereglase, nu mai funcţiona ca înainte.

Un rezultat socotit sub potenţialul celor doi pescari, în regata preolimpică de la Tampere, l-a făcut pe antrenorul Radu Huţan să se gândească la formarea unui duet mai puternic. În afara lui Covaliov, la ora aceea cel mai bun canoist pe distanţe scurte era Ivan Patzaichin. Și așa au ajuns cei doi în barcă pe apele liniștite din Mexic.

„După prima sută de metri, ai noştri sunt în frunte, cei doi pescari din Mila 23 sunt puşi pe fapte mari şi nu vor să ne facă de ruşine. La atacul maghiarilor, ai noştri răspund cu un sprint final neistovit, nu se lasă ajunşi, înaintează cu spor spre linia balizelor colorate, trec primii într-un
tunet de aplauze", povestesc Emanuel Valeriu şi Ilie Goga în cartea «Olimpiada mexicană». Era primul aur al lui Ivan.

 

1972 - Pagaia ruptă

Patru ani mai târziu, Patzaichin cucerea titlul olimpic la canoe simplu pe 1.000 de metri. O istorie cu ghinion, dramă, suspans, dar la capătul căreia a învins, ca în poveşti, binele. E o istorie pe care a spus-o de mii de ori, dar care rămîne emblematică pentru dăruirea lui.

„În serii, mi s-a fisurat pagaia. La puţin timp după start. Unde? Longitudinal. Regulamentul spunea că trebuia să ai şi una de rezervă, iar dacă se întâmpla ceva în primii 30 de metri, ridicai braţele, cursa se oprea şi se relua după ce se remedia stricăciunea.

Eu am ridicat pagaia, dar n-a văzut nimeni! Bine, eu cred că n-au vrut să vadă. Am stat ce am stat aşa, dar cînd mi-am dat seama că nu mă bagă-n seamă, am continuat. S-a spus că am vâslit cu panoul bărcii. N-a fost aşa. Cu pagaia ruptă am terminat cursa.  Am venit la vreo 3 minute după cel dinaintea mea. Publicul mă aplauda a încurajare, credeau că atât pot! Apoi am făcut  contestaţie, am tras în recalificări şi am câştigat şi finala!”, spune Patzaichin.

N-a avut timp prea mult să savureze succesul pentru că după festivitatea de premiere mai avea vreo patruzeci de minute până la proba de dublu. A renunțat la turul de onoare și a alergat spre hangare.

„Serghei Covaliov l-a strâns în brațe ca pe un frate, au rămas câtva timp așa, apoi s-au retras într-un colț al hangarului, s-au așezat pe marginea unei bărci și au stat numai ei de vorbă„, povestesc ziariștii Ilie Goga și Victor Bănciulescu în cartea "Jocurile Olimpice. München 1972”.

Lupta pentru aur s-a dat cu echipajul din URSS format din Vladas Cesiunas și Iuri Lobanov. Aceștia au controlat cursa până în ultimii 100 de metri, când românii au revenit incredibil. A fost nevoie de developarea fotografiei electronice pentru a departaja cele două bărci.

Trei sutimi l-au privat pe Patzaichin de al doilea titlu olimpic de la acea ediţie. A fost o înfrângere care l-a durut mult pe Ivan, care spunea că dacă ar fi fost învins la o lungime de barcă nu i-ar fi părut atât de rău.

Încurajarea a venit însă de la partenerul său, de la fratele său din Deltă și din barcă: „Eşti încă tânăr, Ivane, mai e încă multă pâine pe masă pentru tine. Te aşteaptă Montréalul!”. Venise rîndul lui Serghei Covaliov să-l privească pe Patzaichin la televizor.

1976 - Anul negru

Jocurile Olimpice de la Montreal aveau să aducă însă cel mai mare regret al carierei lui Ivan Patzaichin. Singura ediție de la care s-a întors fără medalii.

„Atunci am vrut aur şi nimic altceva. Un fel de totul sau nimic. La mia de metri, pornise un rus ca din puşcă. Pe la jumătate, avea 6 secunde în faţă. Mi-am zis: «Pe ăsta nu-l mai prind!». Şi m-am luat după el, am tras tare. Doar că el a cedat pe final şi am cedat şi eu. Au venit alţii din spate, ne-au depăşit. A cîştigat iugoslavul Matja Ljubek, care fusese tot timpul al patrulea„. Zâmbetul s-a strâns, trist, în colţul gurii. Regretul e viu și acum, după mulți ani.

1980 - Întorcerea Amiralului

Dezamăgirea de la Montréal avea să toarne benzină pentru ce urma la Moscova. Două medalii, una de aur și una de argint. Prima și cea mai strălucitoare avea să vină pe distanța de 1.000 de metri. Ivan avea 31 de ani. Înghițise mii de kilometri, avea multă experiență. A devenit el fratele cel mai mare pentru Toma Simionov, alături de care a câștigat în 1980 a treia medalie de aur olimpică a carierei. O victorie clară și categorică.

„Mi-am dorit acest titlu olimpic cu ardoare, timp de patru ani, adică din clipa când s-a încheiat Olimpiada de la Montréal . Nu contează dacă a fost greu sau ușor, dar știu că am câștigat , ceea ce mă face să fiu cel mai fericit, cum n-am mai fost nicicând în viața mea! Îi mulțumesc admirabilului meu coechipier, le mulțumesc tuturor celor care au mai crezut în bătrânul Patzaichin și vă rog să le transmiteți fiicei și soției mele că le iubesc”, au fost primele cuvintele ale lui Ivan, când efortul încă i se simțea în brațele
puternice.

Toma, care avea 25 de ani, a plâns după acel succes. „Cu el în barcă, nu ți-e teamă de nimeni, nu ai emoții și nici griji , așa că te poți concentra asupra singurului lucru obligatoriu: victoria!”.

Fusese abia a doua lor cursă oficială împreună. Prima fusese în calificările olimpice. Iar a treia avea să le aducă aurul mondial, în 1981, la Nottingham. Al șaptelea titlu mondial al lui Ivan Patzaichin. Până la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, Toma și Ivan au rămas neînvinși pe distanța de 1.000 de metri, câștigînd titlurile mondiale din 1981, 1982 și 1983.

1984 - Final de aur

Pe apele lacului Casitas din Los Angeles, era normal ca Toma și Ivan să pornească favoriți. Patzaichin se apropia de 35 de ani. Începutul a fost unul de argint, pe distanța de 500 de metri. Și în ultima zi a Jocurilor Olimpice, 11 august 1984, avea să vină și al patrulea aur olimpic al carierei amiralului.

„Canoea României a plecat din start ca o săgeată, după primii 250 m având avans de de peste două secunde față de echipajul Franței, aflat pe culoarul trei. la 500, Ivan și Toma sunt la fel de proaspeți, iar la 750 m conduc cu aproape 3 secunde, din spate apărând câștigătorii probei de viteză, iugoslavii Ljubek și Nisovici. Canoea noastră a încetinit, în timp ce ambarcațiunea iugoslavilor avansează rapid, periculos.

E momentul dramatic al cursei, al băieților noștri care găsesc puterea extraordinară de a face un ultim efort supraomenesc, pentru a parcurge viguros zecile de metri în față, trecând linia de sosire cu 95 de sutimi înaintea echipajului iugoslav!”, așa descrie cursa Horia Alexandrescu în cartea „Olimpiada californiană”. Așa s-a încheiat cariera lui Ivan Patzaichin. Cu un aur care a strălucit mai mult decît soarele Californiei.

Viața de după sport

Ivan nu a oprit însă motoarele și a rămas lângă apă, lângă canoe în postura de antrenor. „Am început în 1985, la Dinamo, apoi în 1986 toamna am venit ca antrenor la grupa de canoe. Le-a transmis pasiunea lui și celor pe care i-a îndrumat pe apă. A mai mers la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice, iar cea mai mare împlinire a trăit-o cu Florin Popescu și Mitică Pricop, campioni olimpici în 2000, la Sydney. Apoi un concurs de împrejurări l-au determinat să renunțe și la activitatea de antrenor după JO de la Beijing din
2008.

„Chiar din 1996 începusem să-mi fac proiectele fundației. Voiam să mă reîntorc în Deltă pentru că simțeam că pot fi de folos acolo. Acesta a fost dintotdeauna un gând al meu îndreptat către cei cărora am recunoscut mereu că le datorez tot ceea ce am învățat. Dar am amânat acest moment pentru că mereu am găsit copii noi, sportivi care promiteau, a trebuit să găsesc soluții financiare să-i susțin. Și prelungeam activitatea de antrenor”, povestea Ivan într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor.

Următorii ani, Ivan și-a dedicat locului din care a plecat, Delta Dunării. În 2010, a pus bazele Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, alături de Teodor Frolu. Așa au apărut canotca, festivalul Rowmania, „Descoperă Rowmania” sau „Apele Unite ale României”.

A organizat competiţii anuale dedicate popularizării sportului pe apă și a zonelor naturale din România, a dezvoltat o serie de proiecte care se îngrijesc de natură, cultură locală, tradiții, dar și de latura socială a antreprenoriatului. Duce o viață activă și e mereu pe fugă lăsându-și o parte din sufletul în fiecare loc în care ajunge.

22 de medalii mondiale are "Amiralul" în palmaresul său, 9 de aur, 4 de argint şi 9 de bronz

 Familia mereu alături

În toate interviurile pe care le-a dat de-a lungul anilor, Ivan nu a uitat să amintească cei doi oameni care i-au fost alături necondiționat, soția și fiica . Ivan și Georgiana s-au căsătorit în 1976, iar Ivona a venit pe lume în 1979.

„Au știut să mă primească, să mă asculte, când să mă lase în pace sau mă încurajeze cînd aveam nevoie. Familia contează imens. Am văzut în jur, colegi sau sportivi de-ai mei care au avut performanțe extraordinare și din cauza familiei au avut de suferit în a progresa. Foarte mulți au renunțat sau s-a ales praful din cauza neînțelegerilor”, a spus Ivan Patzaichin înr-un interviu pentru Gazeta Sporturilor.

 „Mexicul mi-a rămas în suflet”

Ivan Patzaichin își amintește cu emoție prima ediție a JO la care a articipat, devenind campion olimpic, și vorbește înțelept despre carieră, familie și plăcerea de a face sport

Anii nu au făcut decât să filtreze imaginea celui mai mare canoist al nostru din toate timpurile. De la portretul tânărului ușor naiv, dar ambițios, cu obrajii supți de efort și plete fluturând în timpul curselor la Patzaichin cel de azi, cu inconfundabila coadă, spatele drept și privirea la fel de scurtătoare.

Între cele două ipostaze stă doar curgerea timpului, omul a rămas la fel. Doar cu mult mai multă experiență și înțelegere a vieții.

Istoriile sale, chiar și cele arhicunoscute, au un abur de inedit: mereu e un amănunt în plus de dezvăluit, o perspectivă diferită, o scânteie nouă. Cel supranumit „Amiralul” s-a destăinuit într-o lungă discuție pentru Gazetă, vorbind despre începuturi, momentele bune și rele ale carierei, familie, bani în sport și chiar și despre rețelele de socializare.

Ivan Patzaichin despre...

Schimbarea de-a lungul anilor

„Nu cred că m-am schimbat. Și atunci și acum îmi place să fac lucrurile așa cum îmi propun. Tot ce am făcut la viața mea am făcut cu responsabilitate și profesionalism. Mi-a plăcut ca tot ceea ce fac să fie cel mai bun. Chiar și acum, cu colegii mei, când discutăm merg pe ideea «hai să găsim cel mai bun om, că nu putem noi să ne pricepem noi la toate».

Începuturile cu stângul

„N-am început nimic cu dreptul în sport. Cu canoea, deși venisem hotărât să o omor, să ies campion, după două săptămâni de baie în lacul Snagov, nu știam cum să rezolv problema, că nu eram în stare. Și prima mea competiție ca junior în țară a fost ratată, primul concurs internațional ratat, prima cursă la Olimpiadă ratată. Primul start la München, după ce am zis că le demonstrez eu la toți că în simplu ies campion…”

Cel mai mare regret

„Sigur că în 1976, la Montreal, pierdusem din încrederea în forțele mele și în posibilitățile mele și de aceea am cedat. Nu am pe cine să acuz. Numai eu sunt de vină. Am cedat cursa când nu trebuia să cedez. Nu mi-am făcut cursa, practic”.

Antrenorul prețuit

Simion Ismailciuc, care mi-a fost antrenor la început, dar apoi nu a mai fost la lot. Dar cum stătea peste lac, la Snagov, acolo, de câte ori aveam câte o problemă tehnică, doar traversam şi stăteam o zi întreagă analizând, studiind şi găsind soluţii. Au fost şi alţi antrenori, dar parcă acesta a fost omul care mi-a deschis drumul către ce mi-am propus. El a fost cel care s-a urcat cu mine în barcă şi mi-a arătat ce şi cum”.

Momentul cel mai drag al carierei

„Mexicul mi-a rămas cel mai profund în suflet. Eram un copil care plecase din Deltă şi care nu trecuse de Tulcea şi am ajuns într-un an în Mexic, la Jocurile Olimpice, unde te întâlneşti cu atâtea naţiuni. Acolo am găsit nişte oameni care ştiu să petreacă, viaţa este colorată, iar lucrurile acestea cred că m-au fascinat. Aveam 18 ani, eram un puşti care s-a trezit acolo şi a devenit şi campion olimpic. A fost un lucru extraordinar pentru viitorul meu”.

Decizia de retragere

„A fost un moment la Los Angeles, mai ales după cursă, când văzând poze, filmulețe, toate știrile, mi-am dat seama că arătam puțin obosit și ideea mea a fost să mă retrag așa cum am început. Îmi spuneam asta din patru în patru ani, să închei cu un titlu olimpic, în glorie.

Mi-era groază să ajung ciuca bătăilor și să fiu nevoit să mă retrag așa. Acolo, chiar dacă am câștigat clar, mi s-a părut că am dat totul. Am zis că oi mai ieși eu campion mondial un an, doi ani, dar până la Seul, patru ani, e cam greu. Dar dacă luam locul doi, probabil trăgeam și până la Seul”.

Ce înseamnă să faci sport în România actuală

„Nu aş zice că e mai greu, dar condiţiile sunt schimbate. Mai ales când vine vorba de nivelul de copii şi tineret care ar putea să facă sport. La ora actuală, sunt foarte puţini copii care fac sport şi cei care fac sport sunt cei care îşi permit să îşi cumpere un echipament, să facă un abonament. Câţi copii amărîţi de la ţară care ar putea să facă performanţă au posibilităţi? De aceea zic mereu că statul ar trebui să facă mai mult şi să aibă această responsabilitate. Să poţi să faci selecţie de copii la şcoală, să-i aduci la
club, cum era pe vremea mea”.

3 colegi de barcă a avut Patzaichin în carieră: Serghei Covaliov, Petre Capusta şi Toma Simionov

Dezechilibrul premiilor în bani

 „Eu am mers mereu pe ideea că trebuie să ai plăcere în a face sport de performanţă. Să nu faci pentru bani. Că după aceea vin şi banii, e foarte bine. Un sportiv adevărat trebuie să plece de la ideea că trebuie să facă performanţă, nu să cîştige bani. Şi mai e ceva care mă deranjează: premierile sunt dezechilibrate. Adică tragi patru ani, ieşi campion european sau mondial, iei 2.000 sau 3.000 de euro.

Apoi, la Olimpiadă, iei 100.000 de euro. Aş fi preferat să fie mai echilibrat. Sumele trebuie să mai apropiate pentru că reprezintă o parte psihologică”.

Sportul și rețelele de socializare

„E o chestie bună pentru că sportivul poate să-și arate toate lucrurile astea. Pe vremea noastră, trebuia să apari la televizor sau să scrie în ziar de tine, dar acum sunt aceste posibilități prin care te poți face cunoscut singur. Cu atît mai mult e bine să ai ambiții și dorința de afirmare, de a demonstra și de a arăta lumii ce poţi să faci”.

Imagini de colecție din cariera și viața lui Ivan Patzaichin

PROIECT DE SUFLET. Canotca, invenția campionului în care se regăsește spiritul Deltei FOTO Gazeta Sporturilor

101

PRIVIND ÎN TRECUT. Ivan Patzaichin privind spre versiunea sa mai tânără, cea de la Munchen 1972, unde a cucerit două medalii olimpice, aur și argint 

3 

PODIUM. Împreună cu Toma Simionov, pe podiumul de la Moscova 1980 

4

SCHIOR ABIL. Adept al cantonamentelor la altitudine, pe schiuri, la Piatra Arsă FOTO Cristi Preda

5

CUPLU DE AUR. Patzaichin și Toma Simionov, de două ori campioni olimpici, 1980 și 1984

6

MASCOTA. În canoe, alături de cățelușa Blanche

7

PASIONAT DE FRUMOS. Ivan Patzaichin e un obișnuit al galeriilor de artă

8

FAMILIE FERICITĂ. Împreună cu soția, Georgiana, și fiica, Ivona, lângă raftul cu trofee

9

ÎNCEPUT. La începuturile carierei, un tânăr cu talent și multă ambiție

 2

 

Comentarii (6 ) Adaugă comentariu

lionforever  •  26 Noiembrie 2019, 17:52

Uite un om despre care ar trebui să se scrie zilnic nu despre anumite penale care nu au nici-o treaba cu sportul de performanță gen vica blochina al cărei singur contact cu sportul de performanță este cu *** lui ***.

cneius  •  26 Noiembrie 2019, 16:04

LA MULTI ANI ! Superb articol...dar prea scurt !

emanuelinho9  •  26 Noiembrie 2019, 16:00

Respect pentru un mare campion, poate invata de la el si Hagi sau Nastase ce inseamna sa fii campion si in afara terenului.

Vezi toate comentariile (6)

Comentează

Conectează-te cu facebook la contul tău sau înregistrează-te pentru a adăuga comentarii


1500 de caractere ramase