10 comentarii. Scrie și tu!

EXCLUSIV L-am găsit pe Giulescu din Giulești! » Povestea unui transfer inedit, de care nici rapidiștii cu experiență nu-și mai amintesc

Vârf de profilul lui Cămătaru, Ștefan Giulescu, acum în vârstă de 59 de ani, fusese adus de Rapid din Categoria Onoare, după ce, la celebrul cuplaj cu peste 100.000 de oameni, Duckadam îi rupsese piciorul titularului din atacul „alb-vișiniu”, fostul ieșean Cioacă

DIN CUPRINS 
Cristian Costache, fost jurnalist sportiv și, ulterior, oficial al Rapidului, reface povestea inedită a lui Giulescu
Amintirea de neuitat pe care i-a oferit-o cariera lângă Podul Grant
Motivul pentru care a ales să meargă din Liga 1 în "Onoare", la IMGB

de Cristian Costache



Am avut un Craioveanu la Craiova, un Brașoveanu pe la echipe din Brașov, un Bogdan Argeș Vintilă la Pitești. Dar fotbalul de acum acum mai bine de trei decenii ne-a oferit una "și mai și": Giulescu în Giulești! Ce nume putea fi mai potrivit pentru un transfer în cartierul asimilat pe viață cu Rapid?

Dincolo de ineditul situației, trebuie admis din start că Ștefan Giulescu, atacant de 25 de ani la acea vreme (născut în iunie 1959), n-a făcut carieră la Rapid, unde a apucat să joace doar 5 meciuri, sau în altă parte a fotbalului nostru de vârf. Era însă un atacant puternic, 1,88 m și 83 kg, în genul lui Cămătaru (îl copia și la modul în care își cobora jambierele mai spre mijlocul tibiei, apărătorile nefiind obligatorii pe atunci), iar astăzi, credeți-mă, ar fi fost un vârf bun al Ligii 1.

"Predestinarea" cu Giuleștiul (unde, fericită coincidență!, Rapid abia revenise, în vara lui 1984, după ani buni de peregrinări pe la Bariera Vergului - "23 August", prin Dealul Spirii - "Republicii", aflat în curs de demolare atunci, ori chiar prin Ghencea) are totuși farmecul ei, iar povestea devoalează, pe lângă realitățile epocii, superioritatea chiar și a unui jucător de "Onoare" față de un muritor (comunist) de rând.

"La începutul anilor '80, Rapid avea de departe cei mai mulți și mai frumoși suporteri din țară" Ștefan Giulescu

Venit de la mândria "celui mai iubit fiu al poporului"

Atacantul era adus în primăvara lui 1985 de la IMGB, pe care mulți o asociază azi doar cu banala stație de metrou. Pe atunci însă, "Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti" era considerată una dintre mândriile ţării, având peste 15.000 de angajaţi şi producţii record. Imaginea vie a succesului erei socialiste şi a economiei centralizate.

Nicolae Ceauşescu era prezent des în complexul industrial IMGB, chiar și alături de alţi şefi de stat. "Colosul" apăruse din nevoia de echipamente atomoelectrice, hidro şi termoenergetice, produse la preţuri mai mici decât cele din import. Uzina era privită drept vârful tehnologic al industriei româneşti şi una dintre privilegiatele Partidului Comunist, auzindu-se că directorul fabricii era deputat în Marea Adunare Naţională, un fel de Parlament al zilelor noastre.

"Craiova Maxima, Dinamo '84 sau Steaua '86? Craiova a fost cea mai completă!"
Ștefan Giulescu

Și Duckadam a contribuit la transfer

Ștefan Giulescu a debutat, pe 12 mai 1985, într-o garnitură modestă după locul (11) ocupat în vara aceea, dar care, sub comanda lui Viorel Kraus, expunea nume rămase nu doar în memoria rapidiștilor: Manu, Toader, Aurelian Marinescu (tatăl portarului, Andrei), Cârstea, Sameş, M. Grigore, Bacoş, Rada, Ion Ion, Şt. Popa, Agiu, Goanţă, Paraschiv, Ţâră, Cioacă, Damaschin II sau Manea.

Cu cinci etape înaintea descinderii lui Giulescu, Duckadam îi rupsese piciorul lui Cioacă (fractură de peroneu, cu dislocarea ligamentelor), în deschiderea, Rapid - Steaua 0-2, a cuplajului celebru, cu cei 100.000 de oameni revărsați până pe pista de lângă dreptunghiul verde, iar alb-vișiniii resimțeau acut lipsa unui atacant central mai vânjos, "de careu", cum se spune azi.

A fost rezervă într-un 0-2 la Timișoara, cu Poli, și a debutat oficial chiar în Giulești, intrând după pauză la victoria cu 3-1 în fața celeilalte Politehnici, din Iași. Îl înlocuia pe Eugen Teodorescu și caseta tehnică din "Sportul" îi consemna numele cu majuscule, așa cum se evidențiau remarcații jocurilor din acea vreme.

Așa scurtă cum a fost cariera lui lângă Podul Grant, aceasta i-a oferit lui Giulescu, la trei zile după debut, o amintire pentru care îl pot invidia mulți: evoluția în ultimul cuplaj interbucureștean din istorie, cu ocazia unui Sportul Studențesc - Rapid 2-2, de la jumătatea lunii mai 1985!

"Tribuna magnifică din Giulești te făcea să vibrezi și la victorii banale"

Domnule Giulescu, giuleștean din convingere sau de conjunctură?
Până la urmă, și una, și alta… Deși născut și crescut pe Șoseaua Giurgiului, eram rapidist de mic, așa cum s-a transmis mereu boala asta, adică din tată-n fiu. N-am avut norocul să prind ca lumea echipa mare, cu Nichi Dumitriu, Puiu Ionescu și Dan Coe, și am crescut mai mult cu Rică, Marin Stelian, Neagu sau Manea, dar tribuna magnifică din Giulești, unică pe atunci, te făcea să vibrezi și la victorii banale, chinuite. Asta e cu convingerea… Conjunctura a fost și aceea că IMGB avea vreo 900.000 de lei datorii față de CFR. Mă dorise Petrolul, cu vreun an și jumătate mai-nainte, apoi Gloria Buzău și CSM Reșița prin ’84, însă IMGB mi-a dat drumul abia după ce câștigaserăm un derby pentru promovarea în "C", 3-1 cu Voința. Bine, ai mei tot n-au promovat până la urmă, dar eu mi-am văzut împlinit visul de a juca la Rapid, fie și atât de puțin.

Cum v-au primit noii colegi? Că veneați totuși din "Onoare"... Iar în lot, pe lângă mândriile Giuleștiului, Goanță, Manea sau Rada, erau și patru foști steliști, Sameș, Agiu, Ion Ion și Ștefan Popa.
Extraordinar, și nu exagerez! Toți erau băieți nemaipomeniți, colectivul era unit, atmosferă excelentă. Cea mai frumoasă amintire i-o port totuși lui Fane Sameș, n-ai fi zis că era omul venit de la Steaua, trecut pe la echipa națională și fost printre cei mai buni fundași ai fotbalului românesc! Prin cantonamentele de la Tâncăbești ori, în stagiile montane, la Silva din Bușteni, colegi de cameră îmi erau de obicei Sameș și Țâră. Apropo de lozinca aceea, lansată de suporteri, nu de realitate, cu "Țâră, Goanță și cu Gheară, cel mai bun atac din țară!", am stat de câteva ori și cu Nicu Gheară, care era un copil de nici 20 de ani. Un tip mai dificil era Mario Agiu, dovadă că, imediat după ce am plecat eu, a fost și episodul acela de la un 4-0 cu Bihorul, când și-a aruncat tricoul pe gazon și lumea din tribune l-a apostrofat vehement. Apoi a plecat la Galați.

Imediat după debutul cu Iașiul a venit ultimul cuplaj interbucureștean.
Se auzea pe diferite căi, nu oficiale, că va fi ultimul, după nebunia din martie, când cu oamenii ajunși pe pista de atletism. De data aceasta, și "deschiderea" noastră cu Sportul, 2-2, și meciul-vedetă, Dinamo - Steaua 0-0, au fost televizate, probabil de teamă să nu se repete evenimentele. Oricum, a fost ceva de vis! În primele minute ale meciului nostru, nici nu te puteai înțelege din cauza vuietului tribunelor, care au fost, ca de obicei, arhipline, deci cu peste 70.000 de oameni. Am intrat din nou pe parcurs, acum în locul lui Sică Damaschin, dar amintirea acelui cuplaj rămâne pentru mine mai prețioasă decât ar fi, azi, un schimb de tricouri cu Messi! Un meci ca ăla face cât o carieră de fotbalist! Tribuna a doua de pe "23 August" era toată alb-vișinie, plus suporterii noștri răspândiți prin peluze... La capitolul ăsta, pe atunci doar Craiova și Timișoara puteau rivaliza cu Rapidul.

Și totuși ați ales să vă abandonați echipa de suflet și să vă întoarceți la IMGB, în "Onoare"!
Când am venit la Rapid, aveam în mână dezlegarea definitivă. Am auzit însă că aș putea fi împrumutat pe nu știu unde și am rămas la varianta detașării pe un an. Toată perioada aceea, eu am fost plătit de IMGB, doar primele de joc le luam de la Rapid. În vara lui 1985, după un 1-3 cu FC Argeș în "Cupa Caraimanul", când am și marcat, a revenit ideea împrumutării mele în altă parte și am decis să mă întorc la IMGB.

Astăzi ar fi de neconceput să renunți la Liga 1 și să te duci în eșalonul 4!
E adevărat, însă viața era alta. Păi, la revenire mi-au făcut un CAR (n.a. - vestitele împrumuturi de pe vremuri) de 35.000 de lei, adică o jumătate din prețul unei Dacii, și mi-au schimbat apartamentul din Militari cu unul în Berceni, adică aproape de unde crescusem. Din 8 categorii de muncă posibile, eu o aveam, la 25 de ani, pe a 6-a, am luat-o pe urmă chiar și pe a 7-a, deși eram scoși din producție! Salariul mediu era de 2.000 și ceva de lei, eu aveam 5.000-6.000 la IMGB, era stabilitate materială. Primele de joc, și la nivelul ăla, erau de minimum 500 de lei, dar și de 1.000-2.000 de lei! Trebuia să mă gândesc și la viitorul meu, nu? După ce m-am lăsat de fotbal, am fost președinte acolo până la desființarea clubului, în 1994, apoi administrator al bazei sportive, până a luat-o Universitatea Spiru Haret. N-am cum să mă plâng. Iar nivelul nu era cum s-ar crede. Se juca fotbal bun, am avut antrenori ca Lache Stoicescu, Puiu Ionescu, Vasile Copil, veneau și jucători trecuți prin Divizia A, ca Puriț de la Rapid, ca regretatul Turbatu, Cristi Niță și Leahu de la Progresul, plus destui alții, fără firmă, dar buni. IMGB era puternică politic, existau orgolii și dispute între unitățile de stat, se intervenea pe "linie de partid", se și cam dădea ordin cine să promoveze.

La Rapid cum se câștiga, material vorbind?
V-am spus, eu am luat doar primele. Cred că noi și Sportul eram cei mai săraci. Cel mai mult se luau vreo 8.000 lei, în timp ce Steaua ajungea și până la 15.000. Totuși, vorba aia, noi jucam mai mult pe pupate, nu pe bani!

Rapid vă luase, cred, ca potențial marcator, dar ați jucat puțin. Acolo n-ați înscris, însă la IMGB erați ceea ce se cheamă un golgeter?
Poate părea că mă laud, dar, când am promovat totuși în Divizia C, în 1987, am marcat 42 de goluri și mă jur că în fiecare an, la IMGB, dădeam în jur de 30 sau pe aproape. Probabil că Rapid n-a avut răbdare cu mine, poate nici n-am avut norocul să înscriu în timpul ăla scurt, așa a fost viața!

O ultimă întrebare. Nu doar ca martor ocular, dar și implicat cât de cât, ați prins echipele mari, Craiova, Dinamo și Steaua, ale celui mai bun deceniu din istorie. Care vi s-a părut cea mai tare dintre cele trei?

Nu-i ușor de răspuns. Cred totuși că Știința Craiova a fost cea mai completă, avea și publicul ăla fantastic de partea ei… Dar și celelalte două au fost echipe uriașe, pe lângă alte trupe tari ale vremii, Sportul, Corvinul, Argeș. Alea au fost generațiile noastre de aur, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată, din păcate!

10.000 de leiputea câștiga un jucător la IMGB în anii '80, deși evolua în "județeană". Salariul mediu în România acelor ani era de 2.000 de lei

 

Comentarii (10 ) Adaugă comentariu

baruch  •  26 Aprilie 2018, 18:51

Postat de Radu Fifea pe 26 Aprilie 2018, 11:56

rapid cfr, clasa muncitoare e!!! cea mai adevarata scandare a suporterilor primei echipe bolsevice din Romania. :)))

si ce e rau, ba, in a munci si a nu fura? ***!

badeadorian  •  26 Aprilie 2018, 14:56

Postat de Radu Fifea pe 26 Aprilie 2018, 11:56

rapid cfr, clasa muncitoare e!!! cea mai adevarata scandare a suporterilor primei echipe bolsevice din Romania. :)))

O polemica cu maria-ta este la fel de inutila precum postarea dv. Deci : va urez "cale batuta" !!! :))

Johnny Crowbar  •  26 Aprilie 2018, 12:02

Postat de Radu Fifea pe 26 Aprilie 2018, 09:50

90 la suta din ce spune aceasta fosta nultiate de fotbalist sunt minciuni marca Pufoaica.

Dar de unde ... stii tu ca minte?!Vorba lu aia de la mafia ciolo!de unde *** sa stii cand tu n-ai fost acolo?!

Vezi toate comentariile (10)

Comentează

Conectează-te cu facebook la contul tău sau înregistrează-te pentru a adăuga comentarii


1500 de caractere ramase