PREMIUM GSP Campioana olimpică la canotaj Liliana Gafencu dezvăluie secrete din culisele unor victorii de legendă: ”În spatele aurului stau muncă, invidie, bârfe și multe răutăți”

"Am început cu voleiul. Îl rugasem pe tata să mă dea la un sport cu mingea, că-i rupeam pereții mamei prin casă! Și am jucat doi ani, '88-'89".  Poveștile campionilor pornesc, de multe ori, pe alte drumuri decât cele pe care vor deveni legende.

E și cazul Lilianei Gafencu, una dintre fetele de aur ale canotajului românesc, de trei ori pe cel mai înalt podium olimpic, la Atlanta '96, Sydney '00 și Atena '04. Toate în barca-minune de 8+1.

În livingul vilei sale din Suceava, Liliana spune pe nerăsuflate istoria unei cariere speciale. Râde când reia episodul "racolării" spre vâsle: "Eram la ora de chimie, iar profesorul de sport de la Liceul «Petru Rareș» m-a invitat la sală, unde veniseră doi antrenori pentru selecție la canotaj. Nu știam cu ce se mănâncă. Am întrebat dacă e ceva cu mingea și am primit un răspuns pozitiv, dar cu un zâmbet în colțul gurii. M-au măsurat, au discutat între ei, iar profesorul de sport le-a zis «O să ajungă mare, aveți încredere în ochii și simțul meu!». Am dat și niște teste, alergare, ramat în viteză, dar n-am avut nicio problemă, fiindcă eram obișnuită cu pregătirea intensă de la volei. Urcam și de câte o sută de ori scările de la stadionul «Areni»!".

"Aveam numai sânge în palme"

Iar în '90 a fost acceptată la Metalul București: "Aveam 13 ani și jumătate, așteptam cu nerăbdare să văd mingile, nu bărcuțele! M-a preluat însă antrenorul Stelian Petrov, care m-a cucerit instant prin modul în care a discutat cu mine. A știut să umble la psihologie, mi-a arătat toate campioanele olimpice, mi-a vorbit despre drumul spre succes, mi-a intrat repede la suflet. M-a convins că e ceea ce vreau să fac și m-a ajutat să-mi descopăr adevăratul dar de la Dumnezeu!".

Prima selecție pentru un lot național de juniori n-o va uita niciodată: "După numai trei luni petrecute la Metalul, am mers la un trial la Năvodari, unde am intrat între primele trei-patru fete din țară. Dar au fost momente dure. Am tras pe un traseu de doi kilometri cu o ramă mai mare, plină de țepi, iar la final aveam numai sânge în palme!".

"Câte butoaie cu transpirație am fi umplut?"

Intrată în centrul de pregătire de la Năvodari, Gafencu a început să colecteze medalii încă din primele luni: "Am pornit pe extern cu Balcaniada de la Ankara, în '91. Aur la simplu și la patru fără cârmaci!". Apoi, s-au legat podiumuri la Mondialele de juniori, iar din '94 a venit urcarea spre senioare: "Nu m-am ferit de nicio probă. Apogeul l-am atins, evident, la 8+1, dar m-am simțit foarte bine și la 4 vâsle, și la simplu".

Iar lupta cu distanțele a lăsat urme: "Aveam și câte șapte ore de antrenament pe zi. Înghițeam câte 20 de kilometri, fără să mai pun la calcul pregătirea fizică, pe uscat. Chiar mă gândeam că am făcut probabil înconjurul lumii de câteva ori, dar mă întreb și câte butoaie s-ar umple cu transpirația noastră de la antrenamente?".

"Ți-era teamă să spui că ai o depresie"

Admite că au existat clipe când s-a gândit să se oprească din cauza durității pregătirilor: "Munca era titanică. Am vrut să renunț înainte de Olimpiada din '96. Locurile în barcă erau limitate, toate trăgeam ca niște fiare. Eram dușmance pe apă, asta e performanța! Apăreau momente în care, din cauza oboselii, a răutăților din grup, a clevetirilor fără sfârșit, riscai să capotezi psihic.

Ți-era și frică să spui că ai o depresie, să te confesezi cuiva, fiindcă invidia și bârfele erau așa de mari, că te puteai trezi cu reacții neașteptate din partea anumitor colege. M-am gândit de câteva ori să pun vâslele în cui și să mă întorc la mama, la sapă, dar am plâns, m-am descărcat și mi-am zis totuși că nimeni n-are patru picioare. Am muncit mult și era păcat să dau la spate atâta efort!".

Gafencu nu se ferește să vorbească despre culise: "Era un tablou frumos pe podium, cu imnul cântat pentru România, dar în spatele acestor imagini au stat nu doar munca, ci și invidia, bârfele, răutățile. La Snagov, nu eram toate tocmai prietene, fiindcă fiecare asuda pentru sine, să-și câștige dreptul de a intra în echipaj". Completează: "Sigur, după selecții, când se formau bărcile cu cele mai bune, nu mai era loc pentru nimeni să se gândească la faptul că o colegă a jignit sau a vorbit urât. Trebuia să fii o singură inimă și un singur creier. Dumnezeu mi-e martor că eu n-am arătat răutate față de cineva! Din contră, mi-am dat sufletul mereu, doar eu știu de câte ori am văzut negru în fața ochilor la antrenamente sau curse! Iar multor colege mai tinere le-am dat sfaturi cum m-am priceput mai bine!".

"Parcă eram la un meci de fotbal!"

Gafencu e entuziasmată când începe să rememoreze cele trei medalii de aur la Olimpiade, toate în cursa de 8+1, vârful unei cariere strălucite. În '96, la Atlanta, a fost cea mai tânără (21 ani) dintr-un echipaj memorabil, alături de Lipă, Cochela, Georgescu, Ignat, Olteanu, Popescu, Tudora și Tănase: "Le-am bătut măr pe americance, deși erau favorite! Am făcut o cursă extraordinară, simțeam că zburăm în timpul finalei. Știu că atunci am și fost numite «reginele apei». Am înțeles că președintele Clinton trebuia să vină să le ofere medaliile de învingătoare americancelor, a urmărit întrecerea din elicopter, dar când a văzut că au pierdut și-a schimbat planurile!".

A reținut și spectacolul de pe margine: "Am fost șocată de atmosfera făcută de spectatori. Parcă ne aflam la un meci de fotbal. Mi se făcuse pielea de găină. Era un zgomot infernal. Dar trebuie să te adaptezi imediat, chiar dacă stomacul îți fierbe de emoții. Am fost însă foarte puternice mental, am murit pe ramă până am trecut linia de sosire!".

La Sydney 2000 s-au schimbat principalele rivale: "Ne-am bătut cu olandezele, care crescuseră foarte mult, dar le-am luat pe sus! A fost mai greu pe prima mie, când am mers cioc la cioc, dar apoi ne-am dus lansat spre victorie. Deprinsesem o tehnică anume de alunecare a bărcii, o simțeam când nu merge bine sau zboară. Nimeni nu ne-a putut opri!".

"La Atena a fost o cursă peste puterile mele"

Ultimul aur olimpic, tot la 8+1, avea să vină la Atena 2004: "A fost cea mai mare fericire ever în canotaj! Dacă aș fi putut, mi-aș fi scos inima din piept să respire și ea de bucurie după acea cursă, câștigată la capătul unui ciclu olimpic foarte complicat, cu o pregătire scurtă. În 2000 mă retrăsesem, ca majoritatea colegelor, am intrat la serviciu, dar Dan Popper, Dumnezeu să-l ierte!, ne-a convins să revenim. «Hai, măi fetelor, că e păcat să nu mergeți exact acum, când e Olimpiada lângă noi!». Am început treaba din nou abia în septembrie 2003".

Reface clipele unei finale entuziasmante: "Nu mai aveam startul nostru în forță, nu fusesem nici constante în pregătiri, dar am avut toate o așa ambiție de parcă se desfășura totul pe viață și pe moarte. Nici nu știu cum am terminat cursa aia! A fost ceva peste puterile mele. Am avut și pe colega din spate care-mi arunca apă în pală și trebuia să compensez inclusiv acest handicap. Dar a fost o explozie de bucurie după sosire. Mi-a venit și rău, abia m-am trezit cu niște palme!".

"Aș reveni în sport"

Ați schimba ceva în carieră? "Nimic! Poate m-aș gândi la momentul retragerii să rămân în sport. Asta-mi și doresc, să revin în fenomen, dar viața îți oferă drumuri neașteptate". Deocamdată, astăzi, Liliana Gafencu lucrează în compartimentul de control al Poliției de Frontieră, iar atunci când plecați de pe aeroportul "Henri Coandă" din București s-ar putea să treceți fără să știți pe lângă o campioană olimpică de legendă. 

"Când eram mică, mi-am dorit să ajung polițistă, să port haina specifică. Îi spuneam mamei că o să devin o mare polițistă, iar ea-mi răspundea «Da, da, la coada vacii!»" Liliana Gafencu

"O spun cu tristețe: nu văd nicio perspectivă în canotajul românesc! Nu mă refer la sportivi, ci la sistemul de organizare al întregului sport românesc. Performanța e trâmbițată doar din gură, iar antrenorii sunt promovați pe criterii îndoielnice"
Liliana Gafencu, fostă campioană olimpică la canotaj

"Sâmbătă seara, fără să știe antrenorii, mai evadam din cantonamentul de la Snagov și noi, cele mai tinere, fugeam câte două ore la distracție. O tăiam prin porumb, ne schimbam în spatele discotecii și ne întorceam fără să afle nimeni"
Liliana Gafencu, fostă campioană olimpică la canotaj

"Unele foste colege au acumulat atâta răutate!"

Liliana Gafencu spune că prietena cea mai bună din canotaj "a fost Dorina Dobrița, din perioada de juniorat. A avut însă probleme cu spatele și n-a mai avansat în carieră". Pe vremuri foarte apropiate, Gafencu și Lipă continuă să aibă însă și azi relații reci: "Cu Elisabeta m-am înțeles până la un punct. E adevărat, am simțit-o multă vreme ca pe o mamă protectoare, am crescut un pic chiar în casa ei. Ne despart 12 ani. E treaba ei însă dacă a gândit altfel despre mine, iar drumurile vieții ne-au dus pe alte căi. Nici acum n-am vreun gând negativ pentru vreo fostă colegă, dar regret că unele au acumulat atâta răutate! Asta te face negru pe interior și pe exterior!".

3 titluri mondiale mai are în palmares Liliana Gafencu, medalii cucerite la edițiile din '97, '98 și '99