Interviu cu cel mai vârstnic supraviețuitor al Petrolului din vremurile de aur: ”Am avut cea mai artistică echipă din istoria fotbalului românesc”

Dumitru Munteanu e cel mai vârstnic jucător din Generația de Aur a Petrolului aflat încă în viață. Are 86 de ani, locuiește împreună cu soția într-un apartament de două camere în zona Dorobanți, nu are copii, iar poveștile sale se leagă fir cu fir alături de numele fratelui său geamăn, Anton, decedat în 2007. Are o memorie incredibilă, o vioiciune neașteptată, iar în geanta sa șlefuită de trecerea timpului stau sute de povești aduse parcă dintr-o altă lume.

- Domnule Munteanu, cum era copilăria a doi gemeni îndrăgostiți de fotbal în perioada interbelică?
- Petreceam ore întregi pe "Biruinței", în Dămăroaia, unde mai veneau să joace sau să se antreneze Juventus și Venus. Ne-am născut cu mingea de cârpă la picior! Eu și fratele meu, Anton, eram specialiști la confecționarea lor. Le făceam din niște ciorapi militari albi, trei sferturi, rezistenți, iar în interior aranjam niște zdrențe și împleteam totul cu sfoară. Nu putea juca însă oricine, fiindcă îți rupeai picioarele dacă nu știai s-o lovești. Trebuia să dai numai cu ristul!

"Îmi făceam ghetele să vină mănușă pe picior"

- V-a ajutat mult chestia asta când ați început să jucați cu mingea clasică, de piele?
- Pictam! Îmi pregăteam singur și ghetele. Înainte de primele purtări, le băgam puțin în apă, apoi le băteam cu un ciocănel în vîrf și pe laterale. Lăsam tari doar partea din spate și tălpile, pe care îmi montam niște crampoane cubice, pilite de mine. Veneau mănușă pe picior. Balerini! Simțeam mingea pe degete când o atingeam. Am și acum acasă o pereche cu care am jucat zece ani!

- La Petrolul cum ați ajuns?
- E o poveste mai lungă, care începe când am plecat în armată. Apucasem să evoluăm un pic doar pe la juniorii lui Laromet. Ne-au dus cu un vagon de marfă la o unitate din Zalău. Am nimerit la infanterie. Mai jucau ăia de p-acolo sâmbăta, duminica, m-am băgat și eu cu Anton la un moment dat. I-am luat cu finețuri de l-am impresionat pe un general, cu ajutorul căruia am făcut o echipă și am câștigat un campionat regional! Ne-a remarcat CCA Cluj, am stat la ei doar vreo două săptămâni, după care ne-au mutat la Bistrița, cu care iar am câștigat un "regional". Eu și Anton am dat împreună peste o sută de goluri, o grămadă din lovituri libere! Se dusese deja vorba despre noi până la București.

"Doream să scăpăm dracului de CCA, nu ne-a plăcut armata"

- Și v-a recrutat marele CCA, cel din Capitală!
- M-a cules un sergent direct de pe stradă! "Mergeți cu mine la București!". Am ajuns la CCA în '55, în același timp cu Gheorghe Constantin "Profesorul". Mai erau acolo Onisie, Bone, Moldoveanu, frații Zavoda, Apolzan. Mie și lui Anton nu ne-a plăcut însă niciodată armata, gradele. "Drepți, sus, jos!". Ne doream să scăpăm dracului d-acolo! Cum pierdeai un meci, cum apărea un general să te "săpunească"! Am preferat să mergem la Ploiești, fiindcă-l cunoscusem pe Oană pe terenul din Dămăroaia. Fusese extremă dreapta la Juventus, era simpatic și dornic să facă treabă, nu pus doar pe luate, precum mulți conducători și antrenori.

- Ați avut o relație bună cu Oană?
- Mai avea și el devieri, dar noi cu ăștia de prin conducere nu prea am fost prieteni pe nicăieri. Am avut conflicte mai ales cu șefii. Ne-au și suspendat pe viață la un moment dat. Nici acum nu știu de ce. "Motive disciplinare". Eu și Anton eram mai slobozi la gură. Le spuneam mereu în față ce aveam pe suflet și nu le convenea, dar noi aveam harul acesta de la Dumnezeu, că El ne-a mângâiat pe creștet la naștere, și ridicam tribunele în picioare cu o fentă, un dribling, o execuție. Știam cum să "gâdilăm" mingea, lumea ne iubea și conducătorii nu prea puteau mereu să ne "tamponeze" cum ar fi vrut!

- V-au și ridicat suspendarea după un an, nu?
- Da. Fugeau toți de noi, parcă eram fiii lui Hitler! Doar UTA și Progresul ne-au mai dat târcoale. Cât am stat pe tușă ne-am dus și am muncit la o cooperativă, eu lăcătuș, Anton ca strungar. Eram primii la condică. Dar când ne-au oferit din nou drept de joc, le-am zis lui Oană și lui Urich, președintele: "Ne întoarcem numai dacă ne dați toți banii pe anul de pauză!". N-au avut încotro și i-au dat, domne! Salariile normale, nu vreun ciubuc! Și am reintrat la treabă la un meci cu Progresul. Ne-au băgat în repriza secundă, când eram conduși, și am întors meciul! Am ridicat tot stadionul în picioare. Au venit spășiți la noi șmecherii de conducători. "Banii pe loc pentru victorie, tăticule!". 300 de lei era prima.

"Tabarcea s-a întors tulburat după ce i-au citit țigăncile în ghioc"

- Care v-au fost cei mai buni prieteni dintre coechipieri?
- Tabarcea, numărul unu! Costică ne iubea și avea caracter! Spunea mereu în vestiar: "Băi, nu vă mai luați de Munteni, că nu mai avem echipă fără ei!". Când puneam piciorul pe minge noi trei, n-o mai vedea nimeni! Mi-aduc aminte că, înainte cu câteva săptămâni de a muri el pe teren la meciul cu Dinamo Bacău, eram într-o deplasare și, la un moment dat, a dispărut. Se dusese să-i ghicească niște țigănci în ghioc! S-a întors tare tulburat. "Ce-i, bă Costică?". "Nu e de bine!". N-a mai continuat, dar era complet pierdut. Îi spuseseră, probabil, exact ceea ce avea să se întâmple: că se va prăpădi în scurt timp!

- Cum s-a petrecut momentul acela tragic din 14 iulie 1963?
- A căzut dintr-odată pe la centrul terenului. Anton l-a văzut de aproape și a venit imediat spre mine: "Mitică, e mort Costică!". Am rămas blocat. Ne uitam speriați la ce se întâmplă. M-a marcat teribil dispariția lui! Eram ca frații.

"Toți au băut vin, eu am cerut un pahar cu lapte"

- Dintre cele trei titluri, '58, '59 și '66, care vă e cel mai drag?
- Cel din '58! L-am luat la mustață, datorită golaverajului. A fost cu emoții, o bucurie a fotbalului adevărat, un sezon în care am avut adversari foarte înzestrați. A dat boala-n ăștia din București că a luat Petrolul campionatul ăla!

- Cum petreceați în acele timpuri după un asemenea succes?
- Noi nu prea eram cu sărbătorirea. Puștii s-au bucurat mai mult. Păi, după Cupa din '63, ne-a invitat Ilie Oană acasă la el, chiar aproape de stadion. Toți au băut câte un pahar cu vin, eu am cerut doar lapte! Toți s-au dus apoi la Ploiești, i-a chemat partidul, doar eu și Anton am rămas acasă. Pe noi nu ne-au luat. A fost corect?!

- Obișnuiați să faceți deseori farse împreună cu Anton profitând de faptul că erați gemeni?
- Pe la Tg. Mureș ne-am schimbat între noi pe teren, la un meci la Cluj am inversat tricourile. Oană mă certa: "Băi Antoane, ai făcut, ai dres, nu-mi răspunzi când te strig!". "Păi, eu sunt Mitică!". Turbau! La fel, era unul, Știrbei, la Progresul. Noi ne mișcam în jurul lui pe teren și, oriunde se întorcea, vedea aceeași figură. S-a dus la bancă și s-a plâns: "Domne, eu nu mai joc, fiindcă nu-l pot ține pe Munteanu ăsta!". Dinulescu și Banciu, colegii lui, se prăpădeau de râs. "Vezi, mă, că sunt doi Munteni la fel!". N-a mai intrat repriza a doua! S-a lecuit!

"Banditul de Cernăianu ne persecuta"

- De ce ați jucat doar în partida de baraj a celebrei "triple" cu Liverpool?
- Am avut glezna paradită. N-aș fi intrat nici la al treilea meci, dar nu mai aveau pe cine să bage din cauza suspendărilor și accidentărilor. Chiar n-aș fi vrut să joc. Le-am și zis în față că n-are sens. Știam că vom pierde la ce adversari aveam. Am stat atunci lovit vreo jumătate de an, de nu mi-a zis nimeni ce am cu adevărat. În plus, era și banditul de Cernăianu antrenor. Intrasem în conflict, fiindcă ne persecuta. I-am spus direct: "Băi, tu când ai venit, ai luat mingea și ai dormit cu ea sub pernă! Te crezi acum mare sculă și te iei de noi?".

- Unde ați plasa Generația de Aur a Petrolului într-un top cu Steaua '86, Craiova Maxima și Dinamo creat de Lucescu?
- Petrolul vremurilor de glorie a avut cea mai artistică echipă din istoria fotbalului românesc. Am avut un joc foarte plăcut. Celelalte echipe dominau, stăteau bine în teren, dar nimeni nu depășește Petrolul la capitolul fente și spectacol. Am avut un plus de imaginație peste toți!

"Nu ne-au lăsat la dineu cu brazilienii"

În 1961, Petrolul câștiga cu 4-3 un amical legendar cu Gremio Porto Alegre, la București. Povestește Mitică Munteanu: "Eram în șucăr cu conducerea, ne-au chemat de-acasă pe mine și pe Anton să jucăm cu brazilienii. Aveau trei oameni din națională. I-am încântat prin jocul nostru. După ce s-a terminat partida, s-au așezat pe două rânduri și au aplaudat întreaga echipă Petrolul pentru cum s-a prezentat pe gazon. Mai departe a fost însă un moment foarte urât. Șefii clubului nu ne-au lăsat să stăm împreună la masă. Mai discutam în chineza veche, ne înțelegeam cumva. Conducătorii sud-americani s-au și supărat. «Vrem să-i cunoaștem pe cei doi Munteanu!». N-am putut mișca însă nimic. Era teroare cu comuniștii!". 

"Pe Neacșu a stat călare CCA să-l transfere, dar a refuzat. I-am zis: «Ioane, du-te dacă te cheamă, că ajungi om!». Petrolul îl momea cu o căruță cu cărămizi ca să-și facă o casă. Și-au bătut joc de el până la urmă. L-au aruncat ca pe un gunoi șmecherii din conducere!"

"Pe Mircea Dridea trebuia să-l aduci în joc, să-i creezi. Avea simțul finalizării, egoismul acela pozitiv. Se așeza unde noi îl chemam prin construcția fazelor, asta era calitatea lui"

"Puteam să merg în străinătate oricând. Dar mi-am iubit țara, mama și frații. Din Germania am avut o ofertă concretă. Aveam propuneri pentru că făceam spectacol și luam ochii tuturor"

"Nu mă mai uit la fotbalul din țară. Doar la meciurile internaționale. Mă mai anunță soția: «Mitică, vezi că joacă Franța cu Spania!». Jocul de azi nu mai e însă deloc plăcut. Nu se mai trage la poartă, domne! Și toți atacă omul, nu mingea!"

"Eu și Anton am fost mereu responsabilii cu spectacolul. Fente, dantelării, călcâie! Atrăgeam lumea. Nu ne împăcam cu un 1-0, 2-0. Trebuia să fie de la 3-0 în sus!"

4 trofee a câștigat Dumitru Munteanu cu Petrolul: titlurile din '58, '59, '66 și Cupa României din '63