7 comentarii. Scrie și tu!

"Îmi pare rău, nu plâng așa de obicei" » Interviu zdrobitor cu ciclista Kristina Vogel, după accidentarea HORROR: "Le-am zis: «Repede, repede, scoateți-mi pantofii». Și am știut că sunt paralizată"

27 de ani, două titluri olimpice și 11 mondiale. Și o curbă luată la 60km/h pe un velodrom, după care totul s-a făcut negru și a început să doară groaznic

Articol de Mitică Docan
Luni, 10 Septembrie

Cuprins:



"Era un soare strălucitor, plănuiam să mergem să bem cocktailuri în seara aceea"
"Simțeam cum mi se umflă tot trupul! Îi rugam să nu mă lase singură"
"În unele momente, chiar am simțit că mor. Îmi cer scuze că plâng"
"Stăteam ca un copil, îmi flutura capul, fiindcă aveam vertebra ruptă"

Durerea e ca un gaz. Ocupă uniform tot spațiul care i se pune la dispoziție. Iar Kristina Vogel, ciclista germană născută în Kârgâzstan, la un 1,60m și cu 62kg, încearcă să o îndure cum poate, zi cu zi, oră cu oră, emoție cu emoție, din cap până în picioarele amorțite.

Pe 26 iunie 2018, pe velodromul din Cottbus, Kristina s-a izbit într-un ciclist danez care făcea probe pentru start. Într-o curbă rapidă, la 60km/h, amândoi au fost aruncați pe parchet. El nu a avut nimic și nu se știe deocamdată dacă e vinovat cu ceva. Ea, în schimb, a rămas paralizată de la piept în jos și și-a resetat viața.

A urmat o perioadă oribilă, un efort psihic și fizic copleșitor, în care a încercat să se acomodeze la noua realitate. A cerut un ordin judecătoresc pentru ca presa să îi respecte suferința și să nu dea niciun detaliu despre accidentare până în momentul în care va facea ea această alegere.

Anunțul paraliziei a venit în urmă cu câteva zile, așa că Der Spiegel s-a dus după un interviu. Ce a ieșit este o poveste cu accente horror. Dar și cu tușe vii de speranță. De răbdare.

"Era un soare strălucitor, plănuiam să mergem să bem cocktailuri în seara aceea"

Ce îți amintești despre ziua accidentului?
Părea o zi oarecare. Soarele strălucea, iar eu îmi făcusem câteva planuri. Voiam să mă antrenez, să mă duc să mă plimb cu carturile după-amiază și să beau un cocktail seara, mai ales că era ziua de naștere a coechipierului meu, Max Levy.

Dar lucrurile au ieșit complet diferit. Ce s-a întâmplat?
Mă antrenam împreună cu Pauline Grabosch, făceam câteva sprinturi, ea era în fața mea și amândouă eram în poziție aerodinamică. Apoi ea s-a dat la o parte și am trecut eu in față. Și pe urmă totul s-a întunecat. Întuneric adânc. Următoarea amintire este când mi-am recăpătat conștiența pe velodrom.

"Simțeam cum mi se umflă tot trupul! Îi rugam să nu mă lase singură"

Cum te-ai trezit?
Eram întinsă, cu fața în jos, pe mijlocul velodromului, într-o poziție relativ stabilă. Primul meu gând a fost: respiră, respiră, hai, recapătă-ți controlul. Și după aceea m-am gândit: nu mai vreau să am un accident serios încă o dată (nr. Kristina a mai avut un accident grav în 2009, despre care povestește mai jos).

Ce a urmat?
Am văzut că toată lumea aleargă către mine. Atunci mi-am dat seama că a fost o căzătură gravă. Și apoi am simțit presiunea. O presiune imensă. Tot trupul mi s-a umflat. Aveam impresia că mă strânge totul, dar în special pantofii de concurs. Sunt făcuți ca să fie perfecți ca mărime pentru a mări transferul de putere în pedale. Dar le-am strigat: «Dați-mi pantofii jos, repede, dați-mi repede pantofii jos». A durat puțin, fiindcă au un sistem de prindere complicat. Și am văzut pe cineva că pleacă cu ei. Dar eu nu am simțit că i-ar fi dat jos. Mi-a devenit clar, asta era. Acum sunt paraplegic, nu voi mai merge niciodată.

Nu ai fost copleșită de panică?
Nu, doar mă gândeam: stai calmă, vor veni doctorii. Coechipierii mei, Max Dörnbach și Max Levy, erau cu mine și ultimul mă ținea de mână. Și le spuneam: «Nu mă lăsați singură. Stați cu mine». Aveam nevoie ca cineva să mă țină de mână până înțelegeam ce se întâmplă, ce pățesc.

Te durea?
Era infernal de greu să respir. Dar mi-am zis: nu plânge, fii puternică, relaxează-te. I-am implorat să mă sedeze, iar lucrurile au devenit apoi încețoșate. M-am trezit într-un elicopter ADAC (un club de automobilism german) și mă gândeam: Slavă Domnului că sunt membru ADAC și nu trebuie să plătesc pentru asta. Incredibil ce gânduri are omul uneori! Unii sunt doar proști, nu? Apoi îmi amintesc că m-am trezit în centrul de traume de la Berlin, la două zile după prima operație.

Cum a fost trezirea?
Mă durea oribil. Mama și Michael, partenerul meu, erau acolo. Nu avea nimeni voie să mă atingă, nici măcar să mă țină de mână sau să îmi mângâie părul. Nici nu pot să descriu. Mi-au zis imediat că sunt paralizată. Dar știam asta deja.

 Cine ți-a dat vestea?
Am avut ochii închiși în primele săptămâni. Nu recunoșteam decât vocile. Cred că a fost medicul. Dar nu îmi aduc aminte când sau ce a spus exact. Mi-am dat seama de pe velodrom, deși vestea nu m-a copleșit. Dar, desigur, e oribil. Nu am alte cuvinte. Indiferent cum o împachetez, nu mai pot merge. Și asta nu poate fi schimbat. Dar ce puteam face? Trebuie să accept situația, cu cât o fac mai repede, cu atât mai bine. De asta îmi spun mereu: așa va fi de acum încolo, vezi ce poți face din asta.

Unde ți-ai pierdut simțul tactil?
Coloana mea vertebrală a fost secționată la a șaptea vertebră - deci de la piept în jos, aproximativ. Granița dintre simțire și amorțeală este graduală. Pe partea stângă merge mai jos decât pe partea dreaptă.

Cum se simte când îți atingi picioarele?
Îmi simt pielea, dar nu există feedback. Picioarele mele nu simt atingerea. E greu să descriu.

Ești credincioasă?
Am fost botezată și împărtășită, dar nu sunt credincioasă. Dar mama mea este. Mi-a spus odată că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem îndura. Luându-mă după asta, cred că Dumnezeu din Ceruri are un plan pentru mine.

"În unele momente, chiar am simțit că mor. Îmi cer scuze că plâng"

Care au fost cele mai grele provocări cărora a trebuit să le faci față după accident?
A trebuit să lupt mai mult decât am luptat în primele două săptămâni. Pentru supraviețuire. Am avut o a doua operație și un caz violent de pneumonie și a trebuit să fiu pusă într-o comă artificială pentru câteva zile. Am suferit oribil - nu am cuvinte să descriu. Doctorii au avut multe probleme cu analgezicele, fiindcă trupul meu absorbea medicamentele ca un burete. Dar nici nu puteau să îmi dea prea multe, fiindcă îmi paralizau plămânii. În unele momente, chiar am crezut că mor. Dar mi-am zis: nu ceda acum. Trebuie să continui. (începe să plângă și își șterge lacrimile cu degetul). Îmi cer scuze, nu plâng de obicei.

Când a fost primul moment când ai simțit că lucrurile se reglează cumva?
Primul moment fericit a fost când mi s-a permis să mănânc singură și am primit un castron de afine. Sora mea mi-a pus castronul pe burtă și le-am mâncat una câte una. Au fost cele mai gustoase afine pe care le-am mâncat vreodată. Al doilea moment a fost după a doua operație, când fizioterapeuții mi-au pus o margine la pat și Michael, partenerul meu, a putut pentru prima dată să mă ia în brațe.

120.000 €au strâns prietenii Kristinei printr-o campanie de fundraising pentru a o ajuta cu operațiile și recuperarea

"Stăteam ca un copil, îmi flutura capul, fiindcă aveam vertebra ruptă"

Și ai simțit că, ușor-ușor, îți reiei controlul asupra vieții?
Sincer, a fost invers. Cu aceste două momente am simțit cât de paralizată sunt. Nu aveam niciun pic de putere și stăteam acolo ca un copil, cu capul fluturând în față și în spate. Vertebra cervicală era ruptă, așa că eram complet instabilă în zona gâtului. Pașii următori după cele două momente au fost când m-am spălat singură pe dinți, mi-am spălat partea de sus a corpului și când am fost mutată într-o zonă normală după operația cervicală. Departe de aparate, de monitorizarea constantă.

Cum suportă familia și prietenii?
Am o familie foarte puternică și care îmi oferă multă susținere. Și Michael este stânca mea. În primele noapte, la terapie intensivă, a dormit pe scaun lângă mine, ca un câine loial. Nu știu de unde are atâta putere. E a doua oară când trecem prin asta.

Chiar, ai mai avut un accident serios în 2009, ce s-a întâmplat atunci?
Mă întorceam acasă pe bicicletă și cineva nu mi-a dat prioritate. Nu am reușit să virez și am intrat în geamul lui lateral. Mi-am pierdut 5 dinți și am purtat de atunci dinți falși și câteva cicatrice pe față. Și atunci am fost în pericol să rămân paralizată, fiindcă mi-am rupt a cincea vertebră toracică. Dar m-au protejat mușchii puternici ai spatelui. În comparație cu ce a fost acum, a fost un accident minor.

 Și nu ți-a fost frică să mai urci pe bicicletă?
Dacă îți e frică atunci când ești pe pistă, înseamnă că faci ceva greșit. Ciclismul e un sport dur. Uneori, trebuie să dai cu cotul ca să îți faci loc, deci nu aș fi fost capabilă să intru într-un niciun sprint, dacă mi-ar fi fost frică.

Când părăsești spitalul?
Nu știu, dar obiectivul meu este până la finalul anului.

Și de ce depinde asta?
Trebuie să fiu capabilă să am grijă de mine. Să pot să mă îmbrac singură și să controlez scaunul cu rotile, de exemplu. Mi-am rearanjat casa, ca să fac față, să am bucătărie, baie etc. Cel mai oribil lucru pentru mine este să depind de altcineva.

image 1336186 galleryv9 paqk

foto: Der Spiegel

Comentarii (7 ) Adaugă comentariu

tipsy  •  11 Septembrie 2018, 14:00

Horror! Unul din ce le mai nenorocite lucruri care i se pot intampla unei persoane. Ce inseamna norocul in viata ...

rupert  •  10 Septembrie 2018, 21:20

Intr-adevar, este ceva cumplit o asemenea accidentare, mai ales pentru un sportiv. Asta e o drama adevarata, nu cancanurile cu care ne-a obisnuit presa romaneasca. Ce pot sa mai adaug...multa sanaate Kristina, sa ai puterea de a trece peste aceasta drama!

stark  •  10 Septembrie 2018, 19:55

Multumim Der Spiegel pentru acest interviu.

Vezi toate comentariile (7)

Comentează

Conectează-te cu facebook la contul tău sau înregistrează-te pentru a adăuga comentarii


1500 de caractere ramase