EXCLUSIV » INTERVIU EVENIMENT Gică Popescu la 50 de ani: "Cine nu m-a prins a ratat fotbal adevărat! Cred că mă apuc de antrenorat"

"El e Nico". Interviul conține și întâlnirea cu un posibil fotbalist Popescu, fiul Nicolas. Joacă la Viitorul și e internațional U15. Vechiul fotbalist, Gică, arată un pic schimbat față de cel din imaginile de pe YouTube pe care i le prezintă copilului.

E mai solid, bicepșii nu-i avea când ținea mijlocul Barcelonei alături de Guardiola. Mâinile sunt de fanatic al pregătirii fizice, nu neapărat de jucător profesionist de fotbal.

Are în minte mii de momente care nu se găsesc pe YouTube, nu există pe niciun site. Imagini stocate în creier, întâmplări cu Cryuff, cu Klinsmann, cu Romario. Și cu Hagi, și cu Răducioiu, cu toată generația care bifa calificări la aproape toate turneele finale, de ajunsese să ni se pară firesc să fim acolo.

- Domnule Popescu, ce le spuneți celor care nu v-au prins jucând?
- Că au pierdut clipe extraordinare. Acum mă uitam cu Nico pe YouTube la golurile pe care le-am marcat la "națională". Câteodată vorbim și între noi, din generația noastră, ce mare păcat a fost că nu existau YouTube și alte siteuri, televiziunile nu erau atât de prezente cum sunt acum. Cred că dacă eu cu Hagi am juca azi la Barcelona, voi ați avea studiouri acolo! Sigur v-ați fi mutat unele emisiuni la Barcelona!  
- De ce nu mai e fotbalul atât de bun ca acela pe care vi-l amintiți?
- A dispărut calitatea. Noi veneam cu educația de dinainte de '90, din comunism. Infrastructura din sport era mult, mult mai bună decât acum! Existau cluburi, școli sportive, competiții. Baza piramidei era imensă și de aceea la vârf ajungeau fotbaliști foarte buni. Acum e totul distrus. Plus alte preocupări, mizeriile astea, gadgeturile astea care dăunează...
- Mai sunt folositoare și gadgeturile.
- Nu zic că nu sunt necesare! Dar au preluat din preocupările sănătoase ale copiilor. Noi jucam fotbal toată ziua în curtea școlii, acum școlile sunt închise, copiii nici n-au cum să mai intre pe terenuri. E o crimă ce face Ministerul Educației! Să pună paznic și să lase copiii să joace fotbal în curtea școlii!
- Care sunt cele mai frumoase amintiri din carieră?
- Am fost privilegiat. Printre privilegii, am purtat timp de un an și jumătate banderola celui mai important club din lume. Sunt subiectiv, știu, voi vreți să-mi spuneți că Real Madrid e cel mai mare! Pentru mine Barcelona e. Am fost căpitanul României în multe meciuri, cred că spre 40. Am jucat alături de mari fotbaliști, Baloane de Aur, am fost la trei Campionate Mondiale. Am fost norocos, pe lângă munca incredibilă și sacrificiile uriașe pe care le-am făcut.

 "Hagi a stat lângă familia mea. El a fost tatăl lui Nico în perioada de după condamnare, ne-a ajutat pe toți enorm. Eu nu voi lucra niciodată în vreun proiect în fotbal împotriva lui Hagi. Ce eram noi apropiați înainte, dar acum suntem și mai și!"

Dezvăluiri în premieră din perioada PSV

- La prima plecare în străinătate, la Eindhoven, imediat după Revoluție, cum a fost? Un șoc?
- Mi-a fost greu să mă adaptez. Am nimerit și într-o țară în care se pune mare preț pe disciplină. În Olanda, disciplina era baza a tot ce se întâmpla în fotbal și în țară. Nu pricepeam de ce îmi cereau să ajung la 10 la stadion când antrenamentul începea peste jumătate de oră, iar eu mă echipam în zece minute! De ce să nu ajung la 10:20?

- V-au convins olandezii în vreun fel?
- Mi-a explicat Gerets: "Pentru că ăsta e programul! Toată lumea vine la 10 fix, nu ai voie să vii tu la și 5! Dacă întârzii e lipsă de respect față de ceilalți". Mi-a fost greu să-mi însușesc mentalitatea asta. La Craiova, dacă voiam, mă duceam cu zece minute înainte, mă echipam și intram pe teren. În primele luni eram trist, stăteam numai în cameră. Vorbeam foarte mult la telefon. Am bătut recordul, am plătit într-o lună peste douăzeci de mii de guldeni factura! Nu era mobil, era telefonul din camera hotelului. Managerul clubului a zis "Nu există așa ceva! E un zero în plus!". Secretara a revenit și a confirmat că suma era corectă.

- A plătit clubul factura uriașă?
- Așa am crezut și eu, "clubul plătește hotelul, deci plătește și telefonul". Când mi-au virat salariul au oprit suma din factura de telefon. Eu le mai cerusem zece mii de guldeni avans la semnarea contractului. I-am cheltuit și p-ăia repede, credeam tot la fel, că e vorba despre un bonus. I-au scăzut din salariu. Eu aveam impresia că există cadouri!

- Plecarea în Vest a fost un șoc și din punct de vedere financiar? Ați ajuns să câștigați bani mult mai mulți.
- Eram obișnuit cu bani mulți din România. Fotbaliștii câștigau infinit mai mult decât un om normal! Doar că nu prea aveam ce face cu banii. În '90 s-a deschis totul și ne-am apucat să cumpărăm. Am luat mașini, haine, și aia, și aia... Făceam cheltuieli inutile, într-o nebunie! Copiii de azi cresc cu mașini de mici, nu-i mai tentează o mașină așa cum mă tenta pe mine la 22 de ani. În '90 voiam să cumpăr tot!

494 meciuria jucat Gică Popescu pentru U Craiova, Steaua, PSV, Tottenham, FC Barcelona, Galatasaray, Lecce, Dinamo și Hannover

"Eram brutal de indisciplinat!"

- Cu tentația de a cumpăra tot, nu făceați și lucruri pe care le regretați?
- Greșeli mari! Eu aveam la Eindhoven trei mașini, cu tot cu cea de la club. Nu-mi spunea nimeni "Băi, oprește-te!", n-avea cine să mă sfătuiască. Mai era Mircea Petescu, el mă mai atenționa "Nu e bine, te văd ăștia!". "Păi, dom'le, Romario face la fel!". "Gică, lasă-l pe Romario!".

- Dincolo de problemele de adaptare, fotbalul cum era? Mult mai bun decât în România? Sau v-ați impus la Eindhoven ușor?
- Eu făcusem un Mondial senzațional în '90 și eram bine văzut. Mi-a fost greu să intru în tactica echipei. PSV avea un sistem cu patru fundași în linie, iar eu eram numai în față, cum mă obișnuisem la Craiova. Erwin Koeman, Vandenburgh îmi atrăgeau atenția: "Tu ești fundaș!". Am dat opt goluri în primul an, foarte multe pentru un fundaș central. Fără să bat penalty-uri! Ușor, ușor am intrat în disciplina tactică.

- Atât de mari erau problemele că era nevoie să vă atragă atenția?
- Eu dacă m-aș vedea acum jucând la PSV, aș zice "Băi, ce e cu ăsta? De unde a venit?". Numai în față eram! Pentru că dădeam goluri, publicului îi plăcea stilul meu, iar clubul accepta situația. Dar indisciplina tactică era brutală! Aveam noroc că Eindhoven era foarte puternică, în afară de meciurile cu Feyenoord și cu Ajax îi dominam pe toți, d-aia nu se vedea haosul din jocul meu.

- Romario era doar bun sau foarte bun?
- Incredibil de bun! Cea mai mare explozie pe care am văzut-o! Ăla, dacă ar fi fost și ambițios... Deși e greu să calculezi, că poate n-ar mai fi fost la fel de mare dacă ar fi avut și ambiție. Pleca de lângă adversar în patru pe patru, viteză maximă!

 "Nu mi-au plăcut barurile și cluburile. Nu știu dacă am ieșit de zece ori în cluburi în 13 ani petrecuți în străinătate! Îmi plăcea să merg în restaurante, dar nu continuam după restaurant"

Luțu: "Popescu ăsta e baubau!"

- A rămas și imaginea unui Romario indisciplinat. Ce făcea?
- Se antrena cum voia el, când voia el. Când am ajuns la Eindhoven m-a luat din prima zi "Rumeno, stai lângă mine! Ce faci diseară? Dacă n-ai program, ne vedem la ora 7 la Holiday Inn Hotel". Eu m-am postat în recepție de la 6:30. S-a făcut 7, 7 jumate, 8, 8 jumate. M-am ridicat să plec, când a apărut Romario: "Ce faci? Aștepți de mult?". "Eh, nu, acum doar ce am coborât din cameră!". Eu făceam planton de două ore.

- Cum a continuat seara?
- Am ieșit la restaurantul unui italian, cu care am devenit bun prieten. Mă lua cu el la început, doar că eu nu eram pasăre de noapte. Romario era non-stop în oraș noaptea! În Olanda era acceptat stilul ăsta, puteai să ieși cu ziariștii, cu conducerea, părea ceva normal.

- În Spania nu mai era în regulă cu nopțile pierdute, nu?
- Pe Cruyff îl deranja. I-a atras de câteva ori atenția lui Figo, care era și el atras de viața de noapte. Cât am fost fotbalist, eu adormeam înainte de miezul nopții.

- Înainte de 12?
- Da, și dormeam minimum opt ore! Mi-aduc aminte că venise Luțu la Galatasaray și în primele trei săptămâni a stat la mine. Îl vedeam tot timpul trist. M-a sunat Victor Becali: "Ce-i faci, mă, lui Luțu?". Pe Victor îl sunase Luțu și-i zisese "Bre, nea Gică ăsta e baubau rău de tot! Se culcă la 11 seara!". I-am explicat "Luțule, eu am 30 de ani, vreau să joc până la 36. Trebuie să mă odihnesc!". Pentru el abia începea iureșul atunci, i se părea că eu eram un baubau doar pentru că dormeam devreme!

115 partide și 16 goluri a reușit Gică Popescu la echipa națională, în perioada 1988-2003, unde a bifat 3 turnee de Campionat Mondial și 2 de Campionat European

"Am dat bani ca să joc la Barcelona"

- De ce de la PSV ați mers tocmai la Tottenham?
- Am avut multe posibilități de transfer. După Mondialul din '94 m-a sunat Barcelona: "La anul pleacă Koeman, tu vei fi înlocuitorul lui, așa cum ai fost și la Eindhoven". Tottenham trăgea de mine de un an. Englezii mi-au făcut o ofertă foarte bună și m-am gândit "Dacă Barcelona chiar o să mă vrea, poate să mă ia și de la Tottenham". Am acceptat oferta și am plecat la Londra. De la Barcelona au continuat să mă sune la fiecare două, trei luni.

- Vă sunau deși nu erați jucătorul lor, nu fuseserăți vreodată acolo?
- Mă suna Toni Brianslot, secundul lui Cruyff, și-mi vorbea doar despre detalii tactice: jucăm cu trei fundași, vrem asta, tu cunoști sistemul olandez....

- Până la urmă cum s-a făcut trecerea din Anglia în Spania?
- La un moment dat se blocase transferul la o diferență de 300.000 de dolari. Gaspar, de la Barcelona, nu voia să plătească. Alan Sugar, de la Tottenham, nu renunța la bani. După vreo oră, l-am luat pe Giovanni deoparte și i-am zis "Din totalul sumei pe care trebuie să mi-o dea mie pe patru ani să ia 300.000!". Giovanni le-a spus "Popescu renunță la 300.000 ca să se facă transferul". Și s-a făcut, am semnat cu Barcelona.

- A fost suficient de bună oferta chiar și fără cei 300.000 de dolari?
- M-aș fi dus și pe jumătate din cât îmi dădeau! Eu am fost mereu de părere că un fotbalist se consideră realizat dacă participă la un Mondial și dacă ajunge să câștige o cupă europeană. Cu Barcelona mi se părea că aveam șanse mari să câștig. Rămân cu oful că am luat doar Cupa Cupelor, nu Cupa Campionilor.

"Cruyff te convingea că rozul e albastru de fapt!"

- Cum a fost începutul la Barca?
- Cruyff a cerut să mă vadă după ce am semnat. Era înaintea vacanței, deci nici măcar nu urmau antrenamente curând. Mi-a vorbit trei minute. "Cum ești? Știi de ce te-am adus aici?". "Păi... Mister... Ca să joc!". "Nu, nu! Ca să faci diferența! Străinii sunt aduși aici doar ca să facă diferența! Nu să joci la fel ca spaniolii! Că pentru așa ceva aș fi găsit un spaniol".

- Vă mai amintiți primul meci în care ați primit banderola de căpitan?
- Eu făcusem ruptură la inghinali pe finalul perioadei de la Tottenham. La Barcelona am stat să-mi revin, am intrat normal abia după vreo trei săptămâni. Jucam un meci amical la Groningen. După încălzire, am găsit tricoul meu cu numărul 5 și banderola lângă el. Am luat tricoul pe mine și am zis "Ce e cu asta? Luați banderola!". "Nu, nu! Azi tu ești căpitan!". La prima apariție cu tricoul Barcelonei m-au pus căpitan! Un gest care transmitea o încredere imensă!

- Ce avea Cruyff special față de alți antrenori?
- Avea puterea să te convingă că tricoul de pe tine nu e roz, e albastru! Dacă tu îl vedeai că e roz și insistai, echipa te contrazicea: "E albastru, a zis și Cruyff!". În anul în care l-am avut pe el antrenor am simțit cea mai mare încredere în puterile mele. Un vizionar cu o putere de convingere fantastică.

- Cum vă convingea?
- La un antrenament vorbeam despre cum să facem presing, ne explica și i-am spus "Mister, dar dacă fundașul stânga advers pasează direct la extrema dreaptă? Dă o diagonală perfectă și ne scoate pe toți din presing!". "Mă, nu există așa ceva! Dacă ar exista un asemenea fotbalist, el ar juca la noi". Altă dată jucam în semifinalele Cupei UEFA cu Bayern Munchen și nu aveam niciun fundaș central valid. Ne-a chemat pe mine și pe Guardiola, care jucam mijlocași, și pe Ferrer, fundașul dreapta. "Voi trei jucați fundași centrali azi. Klinsmann și Papin sunt vârfurile lor. Aveți zece minute, hotărâți-vă cum jucați!". Și-a luat cana cu cafea și a dispărut.

- Și cum ați negociat cu ceilalți doi apărători?
- Eu am zis că-l marchez pe Klinsmann, că-l știam de la Tottenham, știam că dacă nu-i dau spații în spatele meu pot să stau liniștit. Guardiola a zis "Eu nu pot să marchez pe nimeni!". Și i-a rămas Papin lui Ferrer.

62 de goluria reușit Gică Popescu în întreaga carieră la echipele de club: 18 la Universitatea Craiova, 1 la Steaua, 23 la PSV Eindhoven, 3 la Tottenham, 9 la FC Barcelona, 5 la Galatasaray, 2 la Lecce și 1 la Hannover

"Banii contează cel mai mult"

- Guardiola cum era atunci?
- Pep a fost unul dintre cei mai buni pasatori pe care i-am văzut. Cred că cel mai bun din istoria Barcelonei. Peste Busquets! Busquets recuperează mai mult decât reușea Pep. Guardiola era liderul celor din "La Masia", al jucătorilor proveniți din academia clubului. Fusese și în echipa care câștigase Cupa Campionilor Europeni în 1992 și cam toți ascultau de el.

- Plecarea de la Barcelona de ce s-a produs?
- În al doilea an începusem să negociez cu președintele Nunez prelungirea contractului. Nunez era un tip cu care mă întâlneam să discutăm despre prelungire și după două ore nu vorbeam nimic concret. Mă întreba ce mai e pe la echipă, vorbeam și apoi plecam. Și cum erau tergiversate lucrurile, a venit oferta de la Galatasaray, care era senzațională.

- Senzațională înseamnă un salariu mult mai mare?
- Dublu și ceva față de ce luam la Barcelona! Nici nu mai aveam o vârstă ca să zic că am timp destul, făceam 30 de ani. Iar banii sunt importanți. Vedeți și ce s-a întâmplat acum cu Neymar... Banii contează cel mai mult. Peste tot, nu numai în sport!

- Barcelona a mai făcut vreun gest cu care să vă convingă să rămâneți?
- După ce am câștigat Supercupa Spaniei, eu îl chemasem pe Giovanni să discutăm despre transferul la Galata. La Barcelona venise Van Gaal, care aflase că voiam să plec. Am avut o discuție, mi-a spus că m-a vrut la Ajax când eram la PSV, că în sistemul lui nu voi mai juca mijlocaș, ci fundaș. Am vorbit în olandeză. I-am zis "Mister, eu vreau să plec!". "Hai să mai vorbim o dată mâine la 12!". A doua zi i-am repetat decizia mea, dar m-a mai lăsat să mă gândesc până la 6 seara. Iar i-am zis că plec. Și atunci a acceptat.

 "Lui Petrescu i-am spus să facă ce crede că e bine pentru el și pentru familia lui. Generația de aur nu s-ar fi desființat dacă ar fi preluat Petrescu naționala. Și nici prietenia mea cu el n-ar fi fost afectată. După 30 de ani e greu să rupi o prietenie"

"Nu negociem seriozitatea legată de școală!"

- Ați rămas cu regretul de a fi ales să plecați la Galata? Sau sunteți împăcat cu decizia, cu părăsirea Barcelonei?
- M-am mai întâlnit cu Van Gaal de atunci și mi-a spus "Ai greșit că nu ai rămas!". La ce s-a întâmplat pe urmă la Galatasaray, la câți bani și câte trofee am câștigat, cred că am făcut bine că m-am dus în Turcia. Perioada de la Galata și primul an la Barcelona, cu Cruyff, au fost cele mai bune momente ale mele. În fotbal, încrederea e 70 la sută! La națională am dat un gol odată, cu Macedonia, cu o execuție din care în 99 de cazuri dintr-o sută un fotbalist își rupe piciorul! Dar încrederea mă ajuta să fac lucruri de care nu eram capabil în condiții normale.

- N-a fost un regres important totuși transferul din Spania în Turcia?
- Parcă la voi în ziar s-a scris atunci un articol "Cimitirul de elefanți", despre Galatasaray cu mine și cu Hagi, că ne duseserăm la Istanbul să ne retragem. Când am ajuns la Galatasaray, jucătorii mâncau terci de fasole și beau Coca-Cola la masă, în cantonament. În niște farfurii din tablă! Am zis "Unde am ajuns?!!". Cu Terim, ușor, ușor, s-au schimbat lucrurile. Opt inși din acea echipă au jucat în naționala Turciei care a terminat un Mondial pe locul 3.

- Vorbeam despre Fatih Terim. De ce nu ați încercat să fiți antrenor? Nu v-ar fi plăcut?
- Nu m-am făcut antrenor din cauza copiilor. Am considerat că unul dintre lucrurile cele mai importante este educația copiilor, iar antrenoratul m-ar fi purtat șase luni colo, opt luni dincolo, încă un an în altă parte. Eu am zis că nu vreau așa ceva, copiii mei vor începe și vor încheia școala în București. Acum două zile a venit și rezultatul sacrificiului, să-i zicem sacrificiu! Fata mea a intrat la Bocconi, una dintre cele mai importante facultăți din lume. Copiilor le-am zis mereu că sunt cel mai bun părinte, accept orice, până la școală! Nu negociem seriozitatea legată de școală!

- Acum ar fi prea târziu pentru un început în antrenorat?
- Nu, nu e. Am luat licența B, niciodată nu e prea târziu! Așa cum spunea tata: "Cât mai multe patalamale la mână înseamnă mai multe posibilități de muncă". Acum, copiii și-au luat zborul.

- Dacă primiți o ofertă să antrenați un club, o acceptați?
- S-ar putea. Am ajuns în punctul în care cred că absolut orice e posibil în viață. O să iau și licența Pro. Am vrut să fac cursurile în Spania, pentru că, acolo, Guardiola, Luis Enrique, Lopetegui au putut să ia licența Pro în 30 de zile. Le-a aprobat UEFA și au parcurs toate orele în 30 de zile, zi de zi, de dimineața până seara. Toți antrenorii ăștia slabi au luat licența într-o lună. Așa că se poate și fără să dureze ani, ca în România!

- Cel mai surprinzător transfer din carieră a fost cel la Dinamo, pe care ați mai spus că-l regretați. De ce v-ați dus în Ștefan cel Mare?
- Eu refuzasem un contract din Japonia, pe doi ani și cu mulți bani. Am ales Dinamo ca să continuu la echipa națională. Aveam de gând să joc șase luni la Dinamo și să mai văd pe urmă. Nu am fost primit bine, pe urmă am aflat și eu adevărul. Luasem banderola și se supăraseră unii... Nu eram de-al lor. Am văzut că nu eram dorit, erau destui care se uitau urât, și am plecat după trei luni.

 "Succesul lui Galatasaray a conținut mai multe ingrediente: o generație de turci foarte buni, un antrenor senzațional și străini pe care Terim a știut să-i aleagă"

"Tata m-a convins să plec de la Steaua"

- Cu mult înainte de contractul cu Dinamo ați jucat și la Steaua. Nu ar fi fost mai bine pentru viitor să fi rămas în Ghencea în '88?
- Nu, din contră! Eu am crescut enorm în cele șase luni la Steaua. Când am revenit la Craiova aveam altă personalitate. Jucasem în semifinalele Cupei Campionilor, jucasem cu Hagi, cu Lăcătuș, cu Pițurcă. D-aia am început să joc mai bine la Craiova. Steaua mă postase deja la un nivel mai înalt. La Steaua aș fi fost, probabil, foarte bun, dar nu aș fi jucat cu atât de mult curaj, cu incursiuni în atac ca la Craiova.

- Valentin Ceaușescu nu v-a presat, nu v-a blocat la Steaua?
- Valentin s-a comportat foarte corect. Eu eram în culpă cu el, pentru că îi promisesem că rămân. A fost finala cu scandal, cu Dinamo, când am ieșit de pe teren. După acel meci am plecat în vacanță. Eu îi zisesem lui Valentin că voiam să rămân, dar în iarnă, când plecasem de la Craiova, îi promisesem primului secretar că revin după șase luni.

- Dar nu mai voiați să reveniți la Universitatea?
- După jumătate de an la Steaua m-am răzgândit, jucam bine și îmi plăcea. Tata mi-a spus "Băi, ți-ai dat cuvântul! Eram lângă tine când ți-ai dat cuvântul că revii la Universitatea! Tu nu mă faci de râs pe mine!". Am plecat dimineață de acasă cu gândul că mă duc la Steaua. Tata nici n-a vorbit cu mine, mama plângea rezemată de stâlpul porții. Tata m-a sunat și a doua zi "Nu te-ai răzgândit? Noi avem onoare, nu se poate să nu respecți ce ai promis!". Mi-a ieșit din gură "Bine, dom'le, vin mâine!". Seara i-am zis lui Dan Petrescu că plec. "Unde?". "La Craiova, înapoi". "Păi, mâine la 8 plecăm în cantonament!".

- Și chiar ați plecat.
- Dimineață la 5 am luat bagajul și am plecat la Craiova, unde se adunaseră 200 de oameni la club. Eu semnasem un angajament să rămân sergent major după armată. Și a început nebunia, cu mandate de arestare pentru dezertare, fiindcă plecasem de la Steaua. Mă opreau polițiștii prin Craiova și-mi arătau că aveau mandate să mă aresteze.

 "Cel mai ușor pentru un fundaș e în Italia. Spațiile sunt foarte mici, motiv pentru care ritmul e scăzut. E mai ușor pentru un fundaș, are de apărat o zonă de 5 metri stânga, 5 metri dreapta. În Spania sunt spații mari, ești expus mereu ca apărător"

"Oamenii se întindeau pe burtă în fața mea"

- Valentin a acceptat, pur și simplu, că nu doreați să mai fiți stelist?
- Valentin n-a zis nimic până la meciul cu Danemarca, din noiembrie '89. Eu aveam entorse la amândoi genunchii, nu puteam să cobor scările normal. Mi-a făcut doctorul injecții și am jucat așa. În dimineața dinaintea meciului, la plimbare, Valentin a venit la mine, eram chiar în dreptul restaurantului Pescăruș din Herăstrău. Mi-a zis "Dacă-i batem pe danezi, te iert". Și există imagini de după victoria cu 3-1, Valentin m-a luat de gât și mi-a zis "Te-am iertat". Putea să-mi facă multe probleme pe atunci.

- Interesul Stelei cum a pornit? Mai ales că acceptase să vă aducă fie și printr-un împrumut pe doar șase luni.
- Când a plecat de la Steaua, Boloni i-a zis lui Iordănescu "Dacă vrei să mă înlocuiești, unul singur e potrivit: Popescu". În iarnă, când m-a luat, nea Puiu mi-a spus "Treceam și peste cadavre ca să te aducem!". După șase luni n-a mai avut cum să treacă peste cadavre, că n-am vrut eu să rămân.

- De la revenirea la Craiova datează scandarea oltenilor "Gică Popescu, Dumnezeul nostru"?
- Da, în perioada aia. Am avut un meci cu Pitești, parcă, am dat gol în minutul 91. Când am ieșit să plec de la stadion, oamenii erau întinși pe burtă în fața mașinii, n-aveam pe unde să trec. Am coborât, am vorbit cu ei și m-au lăsat să plec.

 "Fotbalul e 24 din 24, nu două ore la antrenament și apoi, gata! Eu așa am jucat până la 36 de ani și am câștigat Cupa UEFA la 33. Fără program greu, eu mă lăsam la 32"

"Nu știam cât de buni eram"

- Generația '94 ar fi putut obține rezultate mai bune? Sau au fost prea bune chiar și cele înregistrate?
- Cred că asta a fost o problemă: nu eram conștienți de valoarea noastră. Aveam, fiecare, între 24 și 28 de ani, adică și maturitate, și forță fizică. Am fost la câteva minute de semifinală de Mondial, deși vă repet că nu eram conștienți de posibilitățile noastre.

- Stelea mai are o explicație: Iordănescu juca prea defensiv și bloca astfel calitățile fotbaliștilor. Pare corectă?
- E greu de judecat acum. Pe Ghencea noi îi puneam pe toți sub presiune. Dacă se putea juca așa și la turneele finale? Poate n-am mai fi avut rezultate atât de bune! Iordănescu era, într-adevăr, precaut. Îi era frică, d-aia și jucam cu cinci fundași. Erau Gică și Radu în față și puteau să inventeze ceva. Ne-a lipsit Lăcătuș în '94, a contat absența lui.

- A fost, în schimb, Ilie Dumitrescu.
- Ilie în meciul cu Argentina, că până atunci jucase slab. La o ședință, nea Puiu i-a zis înaintea acelui meci că-i mai oferă o ultimă șansă. Și Ilie a dat două goluri.

- Era strict Iordănescu?
- General de Armată! Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. De Paște l-am rugat să mergem cu toții la o biserică sâmbătă noapte, la Înviere. "Nu!", ne-a dat afară din cameră când a auzit propunerea. Chestiile astea erau de neînțeles.

 "Hagi e cel mai bun manager din fotbalul românesc, dovadă că a luat o chestie de la zero și a făcut-o campioană! Și produce jucători pe bandă rulantă. Doar că el nu vrea să fie administrator, îi place prea mult iarba, îi place antrenoratul"

Tactica lui Piți, un pariu pe 500 de dolari

 - Nici măcar dumneavoastră și Hagi nu aveați influență?
- Păi, stai să-ți spun ce influență aveam. Eram cu Hagi la Barcelona și tocmai trecuseră cele zece zile în care pierduserăm finala Cupei Spaniei în fața lui Atletico, ne bătuse Atletico și în campionat și devenise favorită la titlu și ne-a scos și Bayern din Cupa UEFA. În zece zile pierduserăm tot sezonul! Și am venit la națională pentru un amical neînsemnat. I-am zis: "Nea Puiule, lasă-ne, dom'le, și pe noi în seara asta liberi și venim dimineață!". "Bine, dar dacă la 11 nu sunteți în cantonament să nu mai veniți!".

- Cum ați procedat?
- Eu m-am supărat, nu mai aveam chef de nimic. Încerca Hagi să-mi explice că e bine și așa, mai stăm cu familiile, ne mai relaxăm. "Băi Gică, își bate joc de noi! Suntem praf cu capul după rezultatele de la club și nici nu ține cont!", îi ziceam eu. A doua zi eram amândoi la masaj la 10 și jumătate. Nu la 11, cum ceruse Iordănescu! Ajunseserăm în cantonament cu jumătate de oră mai devreme.

- Era mai strict Iordănescu sau Pițurcă?
- Și Pițurcă era încăpățânat! Nu voia să mă lase să mă duc la preot să-mi dea o dezlegare pentru cununie. Jucam cu Lituania, nu mai știu cu cine. I-am zis că-i batem, am făcut pariu pe 500 de dolari că batem la trei diferență și le-am dat 4-1. A acceptat pariul. Era și Pițurcă rigid... Vai de mine!

- Și tot precaut, defensiv?
- La un meci cu Slovacia, parcă, zicea să jucăm cu trei fundași centrali. I-am spus "Piți, mie-mi convine să jucăm cu trei, că stau liniștit, fără om în marcaj, dar pierdem un om de la mijloc". L-am convins să jucăm cu doi stoperi, am fost eu cu Filipescu. Dar mi-a zis "Dacă iese rău, tu răspunzi!". I-am bătut cu 5-2 parcă.

- E posibil ca stilul lor dur, al lui Iordănescu și al lui Pițurcă, să fie singurul potrivit pentru România?
- Sigur jucătorului român îi priește un antrenor dur! Eu credeam că în România se poate antrena ca afară, dar nu! În Balcani merge doar cu biciul, cu jucătorii ținuți încontinuu sub presiune. Nu au educația necesară, nu-și văd interesul, nu știu ce să mănânce, cum să se antreneze.

 "Daum a încercat să joace nemțește cu jucători români. Un lucru care nu se poate face. Budescu și Alibec au lipsit pentru că el alegea mereu jucători cu capacitate de efort, cu forță. Ai nevoie și de forță, dar noi am triumfat doar când am avut mingea. Nu suntem de bătaie, nu suntem buni să ne batem!"

Save

Save

Save

Save

Save